Oktyabr (1927), Mon oncle (1958).
Erori factuale în cartea lui Onfray (apud Roudinesco): analiza Annei n-a durat din 1918 în 1929, ci doar patru ani, şi nu el a incitat-o perfid la homosexualitate, ci ea îi mărturiseşte atracţia pentru femei; ideea că s-ar fi culcat cu cumnata lui e doar un zvon infam lansat de Jung, neconfirmat vreodată; nu şi-a făcut operaţia de închidere a canalelor spermatice pentru a-şi spori vigoarea sexuală, ci pentru a diminua, potrivit credinţelor vremii, recrudescenţa cancerului; exagerarea că propagarea ideii ‘pulsiunii de moarte’ ar fi convenit naziştilor; sora Adolphine n-a murit la Theresienstad ci la Treblinka, Mitzi şi Paula n-au sfârşit la Auschwitz, ci la Maly Trostinec. Conclude – sofistic, dar fără a insista – că erorile de fapt abolesc judecata critică. Nici o referire la ideile de fond (non-ştiinţificitatea, aplicaţia placebo) avansate de O. Ton de incredulitate, uşoară derută.
Debray: ‘Acum douăzeci de ani, puteai recunoaşte un om de dreapta după cravată’.
Printre cei care trimit o scrisoare de candidatură la Academia franceză, Baudelaire.
C.: ‘Requiem pentru umorul francez’. Pentru tot umorul. Pentru nuanţă, ironie, pentru expresia gradului al doilea în epoca frusteţii.
761 de soldaţi americani mor în luptă, în Afganistan, anul trecut; 817 se sinucid (Times magazine).
Scriitorii consolaţi că posteritatea le-a făcut dreptate (categoria Baudelaire, Rimbaud, Nerval, Mallarmé, Stendhal); scriitorii care şi-au crezut opera eternă şi din care se mai citeşte doar o carte, de obicei cea pe care n-ar fi bănuit-o (Hugo); scriitorii cu enormă celebritate în timpul vieţii, şi care apoi au fost complet uitaţi (Pierre-Jean de Béranger, Sully-Prudhomme, Claude Farrère, Marcel Prévost, Henry Bordeaux, Georges Ohnet, Philippe Quinault, Lefranc de Pompigna, Alexandre Hardy…); cei redescoperiţi o vreme de posteritate, pentru a fi îngropaţi la loc, definitiv (Lautréamont). Şi în sfârşit, categorie mai ambiguă, cei despre care toţi convenim că ar fi mari, dar pe care nu-i mai citeşte nimeni (Ronsard, Boileau).
99% din lotul întreg – dintre cei mai buni, trebuie spus – au căzut aşadar în uitare. Masacru atent, precis, de o generozitate vastă. Miopie a timpului, se spune: stând prea aproape de cărţi, în veacul tău, ai inevitabil tendinţa să crezi că ele există.
Se poate. Mai ales, multă oboseală. Nimica nu pare că are realitate.
Tot mai numeroase ‘dispariţii’.
Tristeţe apăsătoare, aridă. Nimic din ce ştiam nu mai funcţionează. Cu ultimele puteri, spre un dry martini.
‘Studii’ anunţă mai multe ierni de tipul celei trecute, în Europa. Nu ştiu. Nu mai suport încă una. Mă mut pe orice insulă tropicală mi se iveşte dinainte.
Erori factuale în cartea lui Onfray (apud Roudinesco): analiza Annei n-a durat din 1918 în 1929, ci doar patru ani, şi nu el a incitat-o perfid la homosexualitate, ci ea îi mărturiseşte atracţia pentru femei; ideea că s-ar fi culcat cu cumnata lui e doar un zvon infam lansat de Jung, neconfirmat vreodată; nu şi-a făcut operaţia de închidere a canalelor spermatice pentru a-şi spori vigoarea sexuală, ci pentru a diminua, potrivit credinţelor vremii, recrudescenţa cancerului; exagerarea că propagarea ideii ‘pulsiunii de moarte’ ar fi convenit naziştilor; sora Adolphine n-a murit la Theresienstad ci la Treblinka, Mitzi şi Paula n-au sfârşit la Auschwitz, ci la Maly Trostinec. Conclude – sofistic, dar fără a insista – că erorile de fapt abolesc judecata critică. Nici o referire la ideile de fond (non-ştiinţificitatea, aplicaţia placebo) avansate de O. Ton de incredulitate, uşoară derută.
Debray: ‘Acum douăzeci de ani, puteai recunoaşte un om de dreapta după cravată’.
Printre cei care trimit o scrisoare de candidatură la Academia franceză, Baudelaire.
C.: ‘Requiem pentru umorul francez’. Pentru tot umorul. Pentru nuanţă, ironie, pentru expresia gradului al doilea în epoca frusteţii.
761 de soldaţi americani mor în luptă, în Afganistan, anul trecut; 817 se sinucid (Times magazine).
Scriitorii consolaţi că posteritatea le-a făcut dreptate (categoria Baudelaire, Rimbaud, Nerval, Mallarmé, Stendhal); scriitorii care şi-au crezut opera eternă şi din care se mai citeşte doar o carte, de obicei cea pe care n-ar fi bănuit-o (Hugo); scriitorii cu enormă celebritate în timpul vieţii, şi care apoi au fost complet uitaţi (Pierre-Jean de Béranger, Sully-Prudhomme, Claude Farrère, Marcel Prévost, Henry Bordeaux, Georges Ohnet, Philippe Quinault, Lefranc de Pompigna, Alexandre Hardy…); cei redescoperiţi o vreme de posteritate, pentru a fi îngropaţi la loc, definitiv (Lautréamont). Şi în sfârşit, categorie mai ambiguă, cei despre care toţi convenim că ar fi mari, dar pe care nu-i mai citeşte nimeni (Ronsard, Boileau).
99% din lotul întreg – dintre cei mai buni, trebuie spus – au căzut aşadar în uitare. Masacru atent, precis, de o generozitate vastă. Miopie a timpului, se spune: stând prea aproape de cărţi, în veacul tău, ai inevitabil tendinţa să crezi că ele există.
Se poate. Mai ales, multă oboseală. Nimica nu pare că are realitate.
Tot mai numeroase ‘dispariţii’.
Tristeţe apăsătoare, aridă. Nimic din ce ştiam nu mai funcţionează. Cu ultimele puteri, spre un dry martini.
‘Studii’ anunţă mai multe ierni de tipul celei trecute, în Europa. Nu ştiu. Nu mai suport încă una. Mă mut pe orice insulă tropicală mi se iveşte dinainte.