Industria culturala

Industrializarea culturii este un proces ce altereaza cultura. Urmand principiul benzii rulante, firmele care doresc sa scoata profit, fac ca unicitatea unui produs sa se piarda. Marea majoritate merge pe ideea de “mult si ieftin”, din dorinta de a obtine un lucru, neinteresata de valoarea lui. Acest se procedeu se aplica la carti, ziare, reviste, filme, muzica, etc.

In 1997, Bernard Miege propune doua tipuri de produse: cele informationale si cele culturale. Bunurile culturale se caracterizeaza prin caracterul schimbator al valorii de utilizare si prin faptul ca posibilitatile de a fi produse in serie sunt limitate. Bunurile informationale pot fi multiplicate, nu raspund nevoii de a fi cumparate de doua ori (valorea aditionala), sunt substituibile, iar pretul nu are nicio legatura cu valoare informatiei. Cererea de produse este un proces greu de definit pentru ca niciodata producatorii nu au avut o imagine clara a dorintelor consumatorilor. Dat fiind faptul ca moda si gusturile evolueaza, tendintele tind sa se schimbe de la sezon la sezon si de la om la om. Productia se bazeaza pe principiul benzii rulante, adica serilizarea produselor. Acest lucru este aplicat pentru a mari randamentul si a reduce costurile de productie.

Consumul de bunuri culturale este caracterizat ca fiind unul perisabil. El se poate dezvolta doar in condiitiile in care el raspunde in mod pozitiv cererii, multumeste pe toata lumea, si ofera o gama larga de optiuni. Partea negativa a acestui lucru este ca in felul acesta, in materie se presa, se va scrie doar despre lucruri usor de inteles, cu caracter afectiv, si se va omite dimensiunea culturala, intelectuala.

Persona non grata

Mi-e scarba. O scarba din aia care nu poate fi exprimata in cuvinte, dar pe care o ghicesti pe fata mea, de la o posta. Mi-e groaznic de scarba si as vrea sa ma exprim, dar nu pot, pentru ca inca nu e momentul. Si adun scarba si frustrarea asta in mine si simt ca plesnesc.
Asa ca am decis ca voi scrie aici, sa stie toti cat de scarba mi-e de tine, de persoana ta si de absolut toate gesturile tale. Da, de tine. Mi-e scarba de felul in care iti sta parul azi, mi-e scarba de felul in care ti-ai taiat unghiile, care de altfel sunt si pline de mizerie, fapt din cauza caruia scarba imi aduce stomacul pana in gat, obligandu-ma la eforturi monumentale pentru a-l trimite inapoi, unde ii e locul. Mi-e scarba cand porti albastru, verde, rosu, gri, bej, mov, lila, negru, alb, de toate. Pentru ca oricum te-ai imbraca sau aranja, tot la fel de groaznic arati. Pentru ca prostia ta transcende aceste mici trucuri, fiind vizibila chiar si pentru cei a caror viziune asupra vietii e extrem de superficiala. Prostia ta e vizibila inainte ca tu sa intri in camera, dar deja vorbesti stand in hol si te apropii. Stim toti care e de fapt gradul de prostie ce si-a facut cuib in tine, inca de la nascare, dar nu putem sa iti spunem, pentru ca nu vrem sa fim responsabili pentru sinuciderea ta. Pentru ca daca ai constientiza si tu aceste lucruri, ai lua o lama ruginita si ti-ai taia beregata. Eu as face-o cu placere pentru tine, insa nu imi pot distruge viata pentru un mormam de deseuri, ce alcatuiesc ilustra ta persoana. Mi-e scarba de felul in care respiri, abia perceptibil pentru restul, dar mult prea sanatos pentru a fi okay, pentru urechile mele. Imi imaginez zi de zi cum te voi omori, pentru ca nu vreau sa te torturez, vreau sa termin treaba din prima si de fiecare data dupa ce fac acest lucru, ma simt mult mai bine, ca si cum tocmai as fi avut un orgasm genial. Mi-e scarba de felul in care te apropii de mine si incerci sa te bagi sub pielea mea. Stai in mortii ma-tii acolo unde esti, pentru ca nu vreau sa devin violenta. Nu pot da ochii cu tine cand vii in fata mea, pentru ca te vad zacand intr-o balta de sanje, si dintr-o data, ranjetul incarcat de satisfactie mijeste pe fata mea, iar eu nu vreau sa il explic, ci doar sa il pastrez pentru mine. Mi-e scarba ca existi in viata mea si as face orice ca sa scap de tine. Puti ingrozitor a prostie si a tot ce poate fi mai rau pe lumea asta. Te plafonezi, absolut tot ce urmeaza sa spui ai mai spus deja, de aceea nimeni nu te mai asculta, nu iti pasa de absolut nimic inafara e tine, dar si tuturor le pasa de absolut orice, inafara de tine.
Sper ca intr-o zi sa te muti la miliarde de km departare de mine, preferabil alta galaxie (daca stii ce e aia si daca ai idee in ce galaxie ne aflam, desi ma indoiesc ca neuronii iti mai permit realizarea unor asemenea conexiuni fabuloase) pana cand mai pot a ma abtine si a nu urla catre tine.
Si inca o chestie: stiu ca ai vrea sa fii ca mine si ma invidiezi. Stiu prea bine cine esti, ce faci, ce simti, cum gandesti, cum actionezi. Esti o carte deschisa pentru mine si din pacate pentru cultura mea generala, esti si una extrem de proasta. Fa-mi placerea si dispari din calea mea, pentru ca mi-e o scarba extraordinara inca din momentul in care cineva iti pronunta numele in jurul meu, nume care se protiveste cu ilustra ta persoana.

Vacanta in Bulgaria

Bulgaria este o tara balcanica ce a cunoscut, in ultimii ani, o crestere considerabila a numarului de turisti, datorita ofertelor de sezon pe care aceasta tara le ofera. Aceasta crestere a turismului a fost necesara, pentru a putea imbunatati, intr-o oarecare masura, dezastrul economic care survola in aceasta tara si pentru a spori numarul celor care doresc sa faca o vacanta in Bulgaria.
Multi dintre locuitorii Romaniei aleg, ca destinatie, una dintre plajele din Bulgaria, pe timpul verii, deoarece, de cele mai multe ori, banii pe care acestia ajung sa ii cheltuie sunt, de obicei, aceiasi. Indiferent de situatia sociala pe care o aveti, veti gasi, cu siguranta, o vacanta in Bulgaria care sa nu depaseasca bugetul alocat. Mai mult decat atat, indiferent de plaja pe care o veti alege, aceasta tara este recunoscuta pentru modul in care isi intretine zonele de litoral, pentru ca, astfel, sa atraga cat mai multi turisti, in fiecare an. De exemplu, o statiune litorala celebra, in care multi turisti vin pentru o vacanta in Bulgaria, este reprezentata de Nisipurile de Aur. Aceasta se afla in apropierea orasului Varna, la doar 17 kilometri, si este recunoscuta a fi una dintre cele mai bune plaje din Europa, datorita, in special, coloritului auriu al nisipului si de faptul ca acesta este foarte fin.
Daca, totusi, doriti un alt tip de vacanta in Bulgaria decat cel pe litoral, puteti opta catre vizitarea muntilor din Bulgaria. Aici veti putea gasi atat Muntii Balcani, cat si Muntii Rodopi. Mai mult decat atat, in Bulgaria se afla cel mai inalt punct al lantului de munti Balcani, si anume Varful Musala, care are o inaltime de 2.925 de metri. In apropierea acestui varf, se pot observa privelisti pitoresti uimitoare ale naturii, in care chiar si persoanele, care nu agreaza zona de munte, se vor indragosti imediat de acest loc. Mai mult, Bulgaria se mandreste a fi in topul tarilor cu cele mai multe rezervatii biosferice, si anume 17 de la numar.
De asemeni, daca aveti ocazia sa faceti o vacanta in Bulgaria si aveti traseu prin Sofia, este recomandat sa vizitati Muzeul Etnografic, ce apartine Institutului cu acelasi nume. Acesta surprinde, intr-un mod inedit, si, de ce nu, unic, atmosfera care exista in randul oamenilor din Bulgaria in secolul al XIX-lea. Sau, daca sunteti un pasionat de istorie si cultura, puteti vizita Biserica Greceasca Sf. Elena, putand, aici, observa arhitectura deosebita a cladirii si, daca aveti noroc, sa prindeti unul dintre concertele de opera, care fac furori prin intreaga Europa.
Asadar, nu ezitati sa vizitati cel putin unul dintre obiectivele turistice, pentru a profita pe deplin de o vacanta in Bulgaria, si, mai ales, pe timpul verii, de unul dintre sejururile pe litoral, care atrag, anual, sute de mii de turisti, din fiecare colt al Europei.

Despre munca in echipa si alte nereusite

Stau si ma intreb azi. Mult prea multe, ca de obicei, dar una e mai arzatoare decat toate: oare chiar nu suntem in stare, noi romanii, sa facem o treaba ca lumea? Sa demaram un proiect si sa il ducem pana la capat? Acest proiect, daca se poate, sa fie si un succes? Oare chiar nu exista o echipa capabila de asemenea treburi?
Ce am invatat eu de cand lucrez? Am aflat partial raspunsul la aceste intrebari, iar din marturiile altora, cunoscuti sau cunoscuti de-ai prietenilor, am aflat ca aceste lucruri se intampla si la alte case. Raspunsul este bineinteles NU. Pai de ce, dom`le? Haideti ca va zic eu de ce.
Sa pornim putin si sa discutam intai despre omul care porneste afacerea, denumit generic ‘angajatorul’. In teorie, stim cum ar trebui sa fie si sa gandeasca acesta, pentru ca afacerea lui sa aiba un succes: in primul rand, trebuie sa aiba pregatita o strategie pe termen lung, sa fie dispus sa investeasca mai mult la inceput, pentru ca mai apoi sa culeaga roadele, sa stie sa isi selecteze oamenii si foarte important, sa stie cum sa discute si sa se poarte cu ei. Cum sunt de fapt angajatorii, mai ales cei care conduc celebrele ‘firme de apartament’? Opusul a tot ce am spus eu mai sus. Principala buba a acestei afaceri este atitudinea daunatoare a omului ce conduce. Mai exact, strategia pe termen lung nu exista. Exista doar o idee, definita in linii mari, care ar putea intr-o zi sa devina o idee mai buna si asa mai departe. Vedem noi pe parcurs. Avand o idee slaba de la care pornim, fara a face ceva cercetari si fara a stii mai exact ce se intampla pe piata sau care sunt sansele de reusita, e clar ca mergem la noroc si e clar ca sansele noastre de reusita sunt foarte mici. Dar nu conteaza. Pornim asa, cu aceasta idee in minte. Dat fiind faptul ca zgarcenia este caracteristica principala a acestui tip de angajator, el nu va investi mult in aceasta idee si bineinteles, nu va fi mult prea interesat de calitatea oamenilor pe care ii va angaja, pentru a lucra la proiectul sau. Principiul se numeste: ‘Bag cat mai putini bani si ma fac putred de bogat.’ Pornim de la un sediu care lasa de dorit, spatiu de munca din care multi ar prefera sa scape, calculatoare sau alte instrumente necesare execrabile. E clar ca pana la statutul de putred de bogat e cale lunga.
Cat despre oameni, prin echipa se pot strecura atat elemente valoroase, cat si elemente inutile, irelevante, dar periculoase care nu ar avea ce sa caute intr-un mediu civilizat. Pe acestia din urma eu i-am denumit ‘paduchi’, un termen ce li se potriveste de minune. Tot ce sunt in stare sa faca e sa intre in calea celor care au potential si care doresc intr-adevar sa munceasca, si nu reusesc din motive evidente.
Continuam astfel discutia si ajungem la echipa, adica oamenii care lucreaza pentru aceasta firma. Am stabilit deja care sunt cele doua categorii existente: paduchii si cei valorosi. Care e problema? Pai, simplu: cum ar putea avea succes acest proiect, daca acesti oameni nu se pot aduna si forma o echipa, la modul serios? Munca in echipa presupune comunicare, respect reciproc, interes fata de proiectul pentru care se lucreaza, responsabilitate. Sa discutam putin despre comunicare, termenul despre care se tot scriu pagini intregi, si in spatele caruia s-a dezvoltat o teorie extraordinara, dar care in practica, ne lipseste cu desavarsire. Cum poti avea o comunicare sanatoasa intre aceste doua categorii de oameni? Raspunsul este, dupa cum bine ati ghicit, nu poti. Pentru ca fiecare dintre aceste categorii are interesele sale, unele nobile, altele mai putin nobile. Oamenii valorosi se implica in ceea ce fac, le place munca pe care o presteaza, altfel nu ar fi ales acest post si doresc sa exceleze in domeniul lor si sa invete cat mai multe. Oamenii valorosi lucreaza, iar daca nu o fac, se simt frustrati, neapreciati (vom discuta putin mai incolo si despre acest termen) si cad usor in apatie. Paduchii, pe de alta parte, nu au nici o problema in a sta degeaba si a-si primi banii. Intrebarea: merit oare acesti bani sau nu? nu are nici un ecou in mintea lor. Ce, nu ajunge ca se prezinta la lucru si stau acolo 4/6/8 ore? E un efort extrem de mare. Aceasta categorie are de asemenea doua subcategorii: paduchii inofensivi, care stau si tac din gura si nu fac nimic, si paduchii periculosi, cei care nu fac nimic, dar au pretentii pentru munca pe care nu o presteaza, au impresia ca doar ei sunt cei care muncesc in firma si ii barfesc pe ceilalti angajati peste tot, inclusiv angajatorului, daca au ocazia. Aceasta categorie este extrem de periculoasa, din doua motive: cauzeaza nemultumiri si frustrari si astfel creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii firmei si de asemenea, determina plecarea oamenilor valorosi, care s-au saturat de asemenea ineptii, contribuind astfel la insuccesul firmei.
Sa discutam acum putin despre un al treilea lucru extrem de important si anume, tratamentul acordat angajatilor. Vom discuta la modul general si apoi vomintra putin mai adanc in problema. Mentionasem mai sus cateva cuvinte in legatura cu aprecierea pentru o munca bine facuta. Din pacate, acest concept tine de domeniul SF-ului. Ori nu exista deloc, ori apare in momentul in care un angajat mai vechi isi depune demisia si atunci i se spune, in treacat ca ar mai fi nevoie de el, sau i se face o oferta la fel de buna ca aceea pentru care omul pleaca. Nu mai mare, bineinteles. De cele mai multe ori, nici cand vine vorba de o demisie, aceasta atitudine nu este manifestata. Ce efecte are lipsa acestei aprecieri? Cei valorosi se frustreaza, simt ca muncesc degeaba, isi pierd incetul cu incetul interesul si refuza sa mai dea randament. Paduchii nu prea observa aceste lucruri, pentru ca natura lor lingusitoare le asigura doza de apreciere de care au nevoie, dar nu ei sunt cei ce conteaza. Asa ca, oamenii nostri valorosi nu mai doresc sa munceasca, isi baga picioarele si pleaca, lucru care am stabilit, e daunator si destul de periculos, asta bineinteles in cazul in care ne dorim ca firma noastra sa mearga bine.
Sa intram putin mai adanc in acest subiect si sa observam un alt fenomen, extrem de comun, dar care intra tot in aceasta sfera, a aprecierii. Mai exact, diferenta dintre paduchi si cei valorosi. In cadrul unei companii normale si sanatoase, aceasta diferenta ar trebui semnalata si rasplatita, sau din contra pedepsita pe masura. Cum se intampla de fapt lucrurile? In detrimentul celor care muncesc, bineinteles. Aceasta diferenta nu este nici macar sesizata, iar angajatul care munceste nu isi permite sa isi denunte colegul lenes, din motive evidente. Paduchele si omul valoros au aceeasi remuneratie, cu toate ca unul nu produce, iar altul produce cat pentru doi. Faptul ca acest lucru nu se observa, duce din nou la frustrare, nemultumire si se incheie cu inca o demisie.
Remuneratia este ultimul punct al discutiei, desi unii il considera cel mai important factor in alegerea unui job, eu consider ca intr-adevar e foarte important, dar mai sunt alte lucruri care conteaza cel putin la fel de mult. Care e problema cu banii in firmele acestea? Ca sunt putini, pe scurt. Sunt foarte putini. Sunt sub nivelul mediu si nu se vor mari, pentru ca dat fiind faptul ca firma merge cum merge (ne-am lamurit si de ce), nu exista posibilitatea de a da mai mult pentru angajati. Din nou, ajungem la nemultumiri si demisii. Paduchii dau din gura mult, dar nu pleaca. Rahatul caldut e mediul in care acestia cresc si se dezvolta si cu toate ca ei spun altceva, sunt multumiti de postul pe care il ocupa.
In loc de incheiere, spuneti-mi va rog ca nu am dreptate si ca tot ce am zis e o mare prostie. Vreau sa cred ca se poate face si altfel si ca poti fi apreciat daca faci o treaba buna. Si mai ales, vreau sa cred ca exista romani care nu manifesta un dispret ingrozitor fata de munca, ci sunt dornici sa faca intr-adevar ceva, mai mult decat sa dea din gura si sa urle, cu ocazia voturilor ‘haideti romani sa nu mai dam din gura, sa mergem la vot si sa schimbam lucrurile’ . Spuneti-mi ca se poate si altfel, pentru ca sunt extrem de dezamagita.
***DISCLAIMER***
Orice asemanare cu persoane sau firme reale este pur intamplatoare.
***END OF DISCLAIMER***

Un nou apartament, o nouă durere de cap

A trecut deja cam o lună de când m-am mutat în noul apartament. Cred că până acum am evitat să vorbesc despre toată situaţia asta pentru că am observat că e mai bine să negi lucrurile urâte, că e posibil ca ele să dispară. În timp.
Garsoniera a fost o etapă urâtă. Cred că şi de acolo mi-au ieşit multe depresii şi mulţi nervi. Dar când am plecat, nu am fost deloc corectă. Bineînţeles, nu am recunoscut de faţă cu nimeni, nici măcar de faţă cu mine, dar am avut şi eu o parte considerabilă de vină. Nu mi-am cerut scuze niciodată, am făcut ce ştiu eu să fac mai bine, adică să mă lamentez şi să pozez în victimă, mi-am luat jucăriile şi am plecat.
Era doar o chestiune de timp până când se stricau lucrurile şi aici. Bineînţeles, vina nu îmi aparţine în întregime, dar o parte considerabilă din ea e a mea. Oricum, până la urmă ce e important de menţionat e faptul că am reuşit să ne depăşim divergenţele şi lucruri au luat o turnură favorabilă, de ambele părţi. Acum parcurgem drumul anevoios al legării prieteniei, drum pe care bănuiam că nu va mai trebui să calc, deoarce îl parcursesem până acum de suficiente ori, în părerea mea. Mai departe, que sera, sera.
Totuşi, cea mai importantă chestie din toată harababura a fost faptul că am descoperit căte ceva despre mine şi am învăţat lucruri noi. Fiind obligată să convieţuiesc cu persoane relativ străine mie, am fost nevoită să ies din lumea mea, în care tot ce zboară se mănâncă şi toţi comunicăm telepatic, cuvintele nemaifiind necesare. Am fost pusă faţă în faţă cu nevoia de a vorbi, de a face compromisuri, de a mă transforma într-o persoană cu care se poate vorbi, care vorbeşte şi care ascultă. De asemenea, am fost pusă faţă în faţă cu anumite responsabilităţi, care până acum mi-erau străine, cum ar fi plata facturilor. Mai e nevoie să spun că nu m-am descurcat? Conceptul de comunicare era ceva de care auzisem doar la psihologie, prin manual. Ştiam teoria, dar practica îmi lipsea complet. Bine, recunosc, într-o lună nu am avut timp să mă schimb complet, încât să afirm că acum sunt o persoană diferită, dar fac progrese rău de tot. Şi e mai uşor decât mă aşteptam. Trebuie doar să fiu ceva mai atentă. Facturile sunt o pacoste, dar deh, asta nu e nimic nou pentru nimeni.
All in all, lucrurile încep să se îndrepte. Viaţa a devenit suportabilă, examenele au început să curgă, dar măcar acum pot spune cu adevărat că mă întorc cu plăcere acasă, pentru că am linişte. Până la urmă, doar atât căutam. Nimic mai mult.

Criza imobilia si Creditul Prima Casa

Dupa criza imobiliara suferita la sfarsitul anului 2008 toata lumea a inceput sa incerce, unii chiar au reusit sa isi achizitioneze un teren,o casa fara a fi necesar sa plateacsa toata viata un credit ipotecar, asta datorandu-se in primul rand injumatatirii pretului la terenuri, case si aparamente. 
Incepand cu anul 2009 creditarea a lansat o “moda” cu creditul Prima Casa program prin care Statul a incercat sa ofere tinerilor, si nu numai, posibilitatea de-a forma o familie in propriul lor camin cu un avans in prima faza de 0%, ulterior modificand-ul in 5% din valoare imobilului. 
Acest procent chiar daca a fost marit este oricum acceptabil fata de un procentul de 25% care il ofera bancile pentru creditele de achizitie case, asta variind in functie de moneda dorita pentru creditare Euro vs. Ron. 
Chiar daca marea majoritate a creditelor au fost acordate pentru achizitionare de apartamente acestea fiind cele mai cautate sunt si foarte multe credite acordate pentru achiztiata de teren plus constructia de casa, deoarece preturile pentru cumpararea unui imobil cu 2 sau 3 camere a ajuns sa coste cat constructia unei case. Potrivit unui sondaj facut persoanelor care a contractat un credit ipotecar in ultimele 12 luni pentru achizitonare teren plus constructie de casa, acestea au declarat ca au optat pentru acest tip de achiztie deoarece ei spera ca il urmatorii 4 ani piata imobiliara sa creasca ajungand sa isi valorifice pana la de doua ori pretul oferit la inceput. 
Din toate acestea se poate obseva ca indiferent daca este criza sau nu, oamenii se gandesc la afaceri iar in momentul de fata persoanele care cred ca se pot imbogati cumparand terenuri, apartamente sau case la un pret de scazand pentru ca ulterior in cativa ani, dupa o redresare pietei imobiliare sa le vanda iar intre timp sa isi plateasca ratele din inchirierea acestora.

Acasă

Stăteam azi şi mă gândeam din nou la aceeaşi chestie la care mă gândesc de fiecare dată când sunt deprimată. Cuvântul “acasă” mă scoate din minţi, pentru că habar nu am ce înseamnă. Nu cred că aş putea fi mai pierdută sau dezrădăcinată decât sunt acum. Chiar mi-a venit în minte o chestie: nimeni nu a făcut parte niciodată din viaţa mea. Toţi acei oameni, care la un moment dat mă înconjurau, nu ei au fost cei care au venit şi s-au dus, eu am fost cea în trecere. Cea care căuta tot timpul altceva sau pe altcineva. Nimeni nu a făcut parte din viaţa mea, pentru că nu am lăsat pe nimeni să facă. Însă eu am fost o parte din viaţa multora. Mă întreb dacă s-a simţit cineva trist datorită plecării mele, sau dacă cuiva îi e dor de mine, din când în când. Mă întreb dacă am însemnat ceva pentru cineva, în viaţa asta. Poate că am depăşit vârsta la care să îmi permit asemenea crize sentimentale, dar din când în când, nu pot să nu mă întreb. Apoi, urmează întrebările: dar ţie ţi-a păsat vreodată de cineva? Îţi e dor de cineva? Din viaţa cui faci parte acum? Mi-a păsat, mi-e dor, uneori de vremuri trecute, alteori de persoane ce au fost şi nu vor mai veni niciodată, mi-e dor şi de ce nu a fost, chiar dacă nu are nici un sens ce spun.
Vreau ca cineva să facă parte din viaţa mea şi nu vreau să mai fiu o simplă insuliţă ce pluteşte fără noimă în ocean. Vreau să aparţin de ceva sau de cineva. Dar…nu doar să spun că aparţin, ci să aparţin pe bune. Măcar o dată.
Şi vreau să ştiu şi eu ce e cu cuvântul ăsta amărât de care toţi vorbesc cu atâta entuziasm. Măcar o dată

From Braşov, with love

Bună dimineaţa, fraţilor. Vă vorbeşte Eu din noua ei ascunzătoare, de data aceasta, în munţi, la propriu.
Am ajuns acum 2 zile, nu am prea multe impresii de comunicat. Nush cât v-aţi plimbat voi dintr-o parte în alta, ca să vedeţi cam cât de naşpa e de fapt, în unele privinţe, aşa că nu am să vă stric surpriza.
Ăia de la mobexpert au mobilă faină, dar cam scumpă. Domo au frigidere faine şi la Carrefour au di tăti pentru tăţi.
Oricum, mare mea realizare e faptul că după 7 ani de activitate, nu am mai fumat de 2 zile, deloc. Ştiu, nu vi se pare mult 2, dar vă spun eu că e mult după atâta vreme.
Nah, sunt cam confuză şi nu prea pricep ce se întâmplă în jurul meu momentan, aşa că nu sunt prea comunicativă. Mă voi mai întoarce. Doar cu veşti momentan.
Iar acum, momentul muzical al serii:

Produse online pentru masina dumneavoastra

Iarna poate fi un anotimp destul de dificil pentru conducatorii auto deoarece sosele nu sunt intotdeauna curatate si astfel intervin aglomeratiile si traficul se ingreuneaza. Sa conduci in timpul iernii cand afara termometrul este pe minus iar ninsoarea nu mai conteneste nu este deloc usor, insa, cu siguranta daca masina va fi echipata corespunzator, soferii nu trebuie sa isi faca foarte multe griji.
Masina trebuie pregatita pentru sezonul de iarna deoarece nu se poate conduce in conditii normale. Bineinteles ca prima regula este sa va schimbati anvelopele cu unele de iarna pentru a nu risca sa ramaneti impotmoliti pe sosele. A doua regula este sa va achizitionati lanturi mai ales cand aveti de gand sa plecati intr-o scurta calatorie de weekend sau in vacante de Craciun. Nu uitati nici de micile ajutoare precum lopata si saculetul cu nisip. Acestea sunt esentiale pentru drumurile de munte.
Toate lucrurile mentionate mai sus insa si alte piese si produse auto pe puteti gasi in magazinul MotorCarsauto. Acesta este un magazin piese auto de foarte buna calitate si care va pune la dispozitie preturi pentru orice buzunar. Sa cumparati piese pentru autovechiculul dumneavoastra de pe internet este extrem de simplu deoarece site-ul este foarte bine organizat. Fiecare produs are o anumita categorie pentru a va facilita navigarea si gasirea produselor.
Deasemenea dintr-un magazin piese auto de pe internet va puteti cumpara si alte produse inafara de piese. Puteti sa va achizitionati accesorii pentru masina dumneavoastra si produse cosmetice auto pentru intretinerea autovechiculului dumneavoastra. Nu uitati ca orice masina are nevoie de revizii pentru a va asigura ca puteti conduce fara griji si ca nu veti avea probleme nici pe drumurile din oras nici pe drumurile lungi. Este mai bine sa preveniti decat sa asteptati mai apoi sa va repare autovechiculul. Echipati-va corespunzator masina pentru iarna si alegeti cele mai bune produse auto din magazinul virtual MotorCarsauto.ro

Filme

Oktyabr (1927), Mon oncle (1958).

       Erori factuale în cartea lui Onfray (apud Roudinesco): analiza Annei n-a durat din 1918 în 1929, ci doar patru ani, şi nu el a incitat-o perfid la homosexualitate, ci ea îi mărturiseşte atracţia pentru femei; ideea că s-ar fi culcat cu cumnata lui e doar un zvon infam lansat de Jung, neconfirmat vreodată; nu şi-a făcut operaţia de închidere a canalelor spermatice pentru a-şi spori vigoarea sexuală, ci pentru a diminua, potrivit credinţelor vremii, recrudescenţa cancerului; exagerarea că propagarea ideii ‘pulsiunii de moarte’ ar fi convenit naziştilor; sora Adolphine n-a murit la  Theresienstad ci la Treblinka, Mitzi şi Paula n-au sfârşit la Auschwitz, ci la Maly Trostinec. Conclude – sofistic, dar fără a insista – că erorile de fapt abolesc judecata critică. Nici o referire la ideile de fond (non-ştiinţificitatea, aplicaţia placebo) avansate de O. Ton de incredulitate, uşoară derută.

       Debray: ‘Acum douăzeci de ani, puteai recunoaşte un om de dreapta după cravată’.

       Printre cei care trimit o scrisoare de candidatură la Academia franceză, Baudelaire.

       C.: ‘Requiem pentru umorul francez’. Pentru tot umorul. Pentru nuanţă, ironie, pentru expresia gradului al doilea în epoca frusteţii.

       761 de soldaţi americani mor în luptă, în Afganistan, anul trecut; 817 se sinucid (Times magazine).

       Scriitorii consolaţi că posteritatea le-a făcut dreptate (categoria Baudelaire, Rimbaud, Nerval, Mallarmé, Stendhal); scriitorii care şi-au crezut opera eternă şi din care se mai citeşte doar o carte, de obicei cea pe care n-ar fi bănuit-o (Hugo); scriitorii cu enormă celebritate în timpul vieţii, şi care apoi au fost complet uitaţi (Pierre-Jean de Béranger, Sully-Prudhomme, Claude Farrère, Marcel Prévost, Henry Bordeaux, Georges Ohnet, Philippe Quinault, Lefranc de Pompigna, Alexandre Hardy…); cei redescoperiţi o vreme de posteritate, pentru a fi îngropaţi la loc, definitiv (Lautréamont). Şi în sfârşit, categorie mai ambiguă, cei despre care toţi convenim că ar fi mari, dar pe care nu-i mai citeşte nimeni (Ronsard, Boileau).
       99% din lotul întreg – dintre cei mai buni, trebuie spus – au căzut aşadar în uitare. Masacru atent, precis, de o generozitate vastă. Miopie a timpului, se spune: stând prea aproape de cărţi, în veacul tău, ai inevitabil tendinţa să crezi că ele există.
       Se poate. Mai ales, multă oboseală. Nimica nu pare că are realitate.

       Tot mai numeroase ‘dispariţii’.

       Tristeţe apăsătoare, aridă. Nimic din ce ştiam nu mai funcţionează. Cu ultimele puteri, spre un dry martini.

       ‘Studii’ anunţă mai multe ierni de tipul celei trecute, în Europa. Nu ştiu. Nu mai suport încă una. Mă mut pe orice insulă tropicală mi se iveşte dinainte.

Mă fixez

 Din cauza junismului triumfător, bătrânii pe care-i văd pe un ecran au început să mi se pară dezgustători. La fel, aproape, cei pe care-i văd în viaţă. Mă fixez în cearcăne şi-n riduri ca în scobiturile de stâncă, incapabil să mai văd conturul unui chip. Cruzimea prim-planurilor… Oamenii mi se par stupefiant de bătrâni – şi nu sunt decât bătrânii dintotdeauna. Mă năpădeşte un amestec de greaţă, milă şi spaimă. Acele fălci lăsate, acele plăci faciale, pielea galbenă, pătată, găurită, acei solzi, acele rulouri de piele subţiată… Destul de repede, în câteva secunde, îmi pun problema indecenţei. Cum e posibil? E oare imaginabil să creadă că ne pot spune ceva nou, fie şi un cuvânt, o umbră de cuvânt, luciditatea să-i fi părăsit într-atât? Morţi imediat, acum cinci ani sau acum douăzeci, nu ne vor fi spus deja totul, nu ne-au spus-o deja de când aveau 35, 40, 50?…
       Ruşinea vine după aceea. Treptat; în valuri.
       Cu toate astea, mi-e imposibil să alung senzaţia de pertinenţă, de adevăr. Sunt bătrâni. Ajungem înspăimântător de bătrâni. Arătăm înspăimântător. Acea senzaţie acută de dezastru obiectiv, pentru care imaginarul societal nu mai are nici o vină, persistă. Apoi triumfă.

Aplicatii ale ghetii carbonice

Identificata in 1834 de francezul Charles Thiloriet, gheata carbonica a ramas o simpla descoperire lipsita de importanta si fara vreo semnificatie deosebita vreme de mai bine de 100 de ani. Apoi, undeva peste ocean intr-o tara relativ noua, americanul Thomas B. Slate a realizat ca aceasta substanta are un potential enorm si astfel a brevetat-o pentru a o putea comercializa.
Mai mult decat pura utilitate, gheata uscata este si foarte usor de produs avand in vedere ca dioxidul de carbon, materia prima din care este facuta, se poate extrage in urma unor reactii chimice mai complexe, majoritatea fiind oricum realizate in diferite ramuri industriale. Spre exemplu, extragerea amoniacului din azot are ca produs secundar dioxidul de carbon. La fel si producerea de gaz natural din fermentarea resturilor si dejectiilor animale. In plus, singurul pas tehnic ce trebuie realizat este aducerea CO2 la o temperatura foarte scazuta, sub zero grade Celsius, moment in care gazul se transforma in lichid. De aici si pana la gheata carbonica nu mai este decat un pas pentru ca tot ce trebuie facut este ca respectivul container in care a fost racit dioxidul de carbon sa fie aerisit controlat. Procesul de evaporare va raci si mai tare lichidul ramas si astfel se va forma gheata carbonica.
Totusi exista un sistem de purificare si mai puternic care ajuta la formarea ghetii carbonice alimentare, ce poate fi folosita in preparearea bauturilor sofisticate sau pentru racirea accelerata a produselor alimentare. In acest caz, gheata este utilizata pentru sistemele de refrigerare non-ciclice care nu folosesc freonul ca o  substanta de preluare si recirculare a caldurii.
Insa de departe, utilizarea ghetii uscate in realizarea de bauturi este cea mai spectaculoasa aplicatie posibila. Astfel, cateva pelete de gheata carbonica fac dintr-un simplu cocktail un adevarat spectacol, lichidul incepand sa fumege de parca ar fi incepand sa fiarba.
Insa nu oricine poate vinde gheata carbonica iar la noi in tara aceasta se poate gasi doar la distribuitorii autorizati. Pentru mai multe informatii despre acest produs dar si pentru alte utilizari surprinzatoare ale ghetii carbonice, puteti intra pe www.dioxid.ro. Cu siguranta veti avea parte de cateva surprize.

Un oraş

   Zi după zi mă apropii de o realitate: aproape nu mai am ce să citesc pe net. Zonele de interes se restrâng, emitenţii de opinii de asemenea. Dacă ar trebui să comprim la lucrurile cu adevărat interesante, din cele 30-40 de site-uri trecute în memoria calculatorului ar rămâne fără probleme 10. Din cele 10, m-aş putea oricând limita la 3 sau 4, unde aş regăsi lucruri vii, autentice. Despre rest… am de la o vreme impresia unei repetiţii subtile, a unei diversităţi înşelătoare, a unor agitate falduri de vid. Impresia aceea că sunt dus cu vorba. Or, dacă simţi că nu pierzi nimic esenţial sărind peste un lucru, e probabil pentru că nu e nimic de pierdut.
       Ştiu, internetul e lumea. Dar din lume alegi puţine lucruri. Un oraş, o stradă, un acoperiş, o mână de oameni. Pe care, dacă ar trebui să restrângem…

Puterea erotizează

 ‘Puterea erotizează’ (Roland Dumas). E un constat absolut onest şi deloc misogin. De ce femeile de toate condiţiile au o asemenea atracţie pentru bărbaţii de la Putere, e un mister pe care nu ţi-l poţi explica altfel decât în chip inavuabil biologic. Dar dacă exerciţi o putere anume, efectivă sau simbolică, cu o femeie mergi aproape la sigur. E ca şi când ar căuta o proximitate infinit protectivă sau valorizantă, pe care legăturile comune nu o pot da. La sfârşit – şi e lucrul cel mai remarcabil dintre toate – nu resimt o vinovăţie certă şi învăluie episodul în tandreţe şi secretă nostalgie, ca şi când şi-ar fi înşelat iubiţii cu o fiinţă din alte sfere decât cea a umanului, ceea ce relativizează desigur totul.

Oareșce amintiri teatrale…

N-am scris pe acest blog niciodată, și nu știu de ce, despre o pasiune pe care o am din liceu, și anume teatrul. Nu să fac teatru (deși, uneori, cred că mai fac și teatru), ci să mă duc la teatru. Am să o fac acum, pentru că zilele acestea am avut plăcerea de a vedea o piesă la care dorisem să merg de mult și pe care o ratasem sistematic: Inimă de câine, după o nuvelă de a lui Bulgakov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc, Marius Manole, Mircea Rusu în rolurile principale, o producție a Teatrului Național din București. Despre piesă, ceva mai încolo.

Venind ieri de la teatru am încercat să îmi aduc aminte de cele mai frumoase, mai bine zis impresionante piese de teatru pe care le-am văzut. Nu o pot uita pe prima, la care m-a dus mama în clasa a patra, cred, și care era – la Teatrul Național din Timișoara, desigur – Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davila. Mă îndoiesc că astăzi aș mai merge la asemenea piese, dar atunci mi-a plăcut enorm și a contribuit la deschiderea unui apetit pentru istorie pe care îl mai am și acum.

În liceu am fost des la teatru. La fel și în primii ani de facultate. Câteva piese mi-au rămas în minte și trebuie neapărat să le enumăr: Livada cu vișini de Cehov și Larry Thompson, tragedia unei tinereți sau show must go on de Dusan Kovacevic mi-au plăcut la nebunie, nu pot uita senzaționalul joc al lui Vladimir Jurăscu. Îmi aduc aminte de o piesă, Ivona, principesa Burgundiei, la care am intrat pe șest, pe la intrarea actorilor, am urcat și coborăt nenumărate trepte și am trecut prin tot felul de cotloane până am ajuns, nu pe scenă, ci undeva la cucurigu. O țin foarte bine mine din această piesă pe Claudia Ieremia, o actriță bună și talentată, din întâmplare vecină sau fostă vecină cu mine.

Cam în aceeași perioadă am văzut, la Timișoara, multe, multe piese venite în turneu, cum s-ar zice, de la București. Prima și pe cea care nu o pot uita niciodată a fost Numele trandafirului, în 1999, în regia lui Grigore Gonța. O senzație. Pentru care am acceptat să stăm pe niște scaune improvizate pentru care plătisem, atunci, în 1999, 250.000 de lei. Și am fi acceptat să stăm și în picioare și oriunde. Laolaltă, pe scenă: Radu Beligan, Mihai Călin, Gheorghe Dinică, Ion Cojar, Valentin Uritescu, Eugen Cristea, Costel Constantin, Mircea Albulescu și mulți alții. Cine a fost acolo, știe și își aduce aminte.

L-am văzut pe Horațiu Mălăele în Unchiul Vanea și în Podul, pe Ștefan Iordache în Lolita, pe Adriana Trandafir în De ce fierbe copilul în mămăligă, pe Mircea Albulescu, pe Marin Moraru și pe Claudiu Bleonț în Ultima oră, pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihuț în Căsătoria, pe George Ivașcu, alături de Mălăele, în Podul.

La București, raiul absolut al iubitorului de teatru din România, n-am văzut prea multe, din păcate. Am revăzut Ultima oră și Podul, dar am fost și la un spectacol magnific la Odeon. Recomand, așadar, cu căldură, dacă s-o mai juca, piesa Joi. megaJoy, în regia lui Radu Afrim, cu Dorina Lazăr și Rodica Mandache, printre alții.

Iar acum, în sfârșit, am avut ocazia să-l văd pe Marius Manole, amărâtul câine transformat în proletarul Tipograf Tipografovici Șarikov, pe care mulți îl consideră, pe bună dreptate, o mare speranță a teatrului românesc.

L-am văzut pe Manole, alături de Rebengiuc și Mircea Rusu, într-o piesă de mare clasă, într-o parabolă reușită a comunismului incipient, a luptei între proletariatul fără galoși și burghezul deranjat că noii stăpâni au aruncat florile de pe scara casei în care regimul sovietelor a repartizat clasa muncitoare în apartamentele confiscate ale burgheziei. Pe de o parte. Pentru că pe de altă parte, piesa vorbește despre efortul de a crea omul nou, proletarul desăvârșit, printr-un transplant. A pune câinilor inimă de oameni sau oamenilor inimă de câine, e întrebarea la care cei doi savanți răspund aproape distrugându-și propriile vieți. Iar piesa în sine nu e nimic altceva decât răspunsul pe care, până la urmă, îl dă viața, e dovada clară și de netăgăduit că experimentul social numit comunism e pe atât de tragic, pe cât e de grotesc.

Cred, oareșcum patetic, că teatrul este una dintre cele mai frumoase și interesante arte. Cred că fără teatru nu suntem nimic altceva decât niște proletari fără galoși. Așa că mergeți la teatru!

Personajele principale din Mario Bros

Lumea jocurilor Mario este una plina de culoare, aventuri si distractie. Desi nenumarate jocuri au fost create pe baza povestii originale printre cele mai reusite au fost variantele de jocuri Mario Bros. Povestea in general pastreaza firul clasic, cu modificari in decor si complexitatea nivelelor, dar ceea ce imi este cel mai drag la aceste jocuri sunt personajele. Va mai aduceti aminte cu cine va puteti intalni pe parcursul aventurilor in aceste jocuri Mario Bros? Printre personaje ar fi:
1.Mario – creat in 1981, acest personaj este unul dintre starurile jocurilor celor de la Nintendo de mai bine de treizeci de ani. Este personajul principal al seriilor Mario Bros.
2.Luigi – Fratele geaman si mai inalt al lui Mario isi face intrarea in lumea jocurilor in 1983 odata cu lansarea primului joc Mario Bros.
3.Printesa Piersica  - initial numita printesaToadstool, este personajul principal feminin al seriei Mario. Ea este conducatorul Regatului Ciuperca si in majoritatea episoadelor seriei sfarseste prin a fi rapita pentru a fi apoi salvata de catre Mario.
4.Toad  este unul dintre protagonistii acestei serii si este deobicei gasit in compania printesei Persica. Initial a jucat rolul asistentului printesei precum si a ghidului si gardianului acesteia.
5.Bowser  - este principalul personaj negativ in seria Mario. A aparut pentru prima data in jocul Super Mario Bros, si era responsabil de rapirea printesei Toadstool. Este regele regatului Koopas.
6.Dry Bowser apare pentru prima data in jocul  New Super Mario Bros. cand originalul Bowser  cade intr-un vulcan cu lava si isi arata forma de zombi. Dupa aceasta aparitie il mai putem gasi si in alte jocuri precum:  Super Mario 3D Land, Mario Kart Wii  sau Mario Tennis Open.
Toate aceste personaje, unele fiindu-ne cunoscute inca de la inceput , altele facandu-si loc pe parcurs in lumea lui Mario si in inima noastra si-au lasat amprenta in lumea vitruala.

Două întâmplări. Reale.

August 2011, parcarea Plaza România, București. Mă întorc din mall, văd un bilețel în parbrizul mașinii. Îl iau, îl citesc, văd un nume și un număr de mobil. Îmi dau seama că respectivul mi-a lovit mașina. Mă uit la mașină, nu constat nimic. Ajung în parcarea din fața casei, mă uit încă odată cu atenție, observ, în sfârșit, portiera dreapta față și spate lovită ușor. Îl sun pe individ. Își cere scuze. Ne întâlnim seara la Romană, îmi dă câteva sute de lei, încheiem povestea, îmi repar mașina.

Noiembrie 2012, parcarea din spatele Muzeului Banatului, Timișoara. Mă întorc din centru. Îmi găsesc mașina lovită. Urât de tot. Spoilerul din față lovit destul de urât, nu îndoit, dar rașchetat bine. Sărită vopseaua, chiar și stratul de chit dus. Niciun bilet în parbriz. Nimeni prin preajmă, nicio scuză, la niciun telefon.

Orice comentariu suplimentar ar fi de prisos.

Despre Iulius Mall și comerțul timișorean

Ieri seara am fost în Iulius Mall-ul proaspăt extins. Am fost și vineri. N-am cumpărat nimic, nici nu se punea problema. Am fost, recunosc, din curiozitate și pentru a-mi face o părere despre măreața realizarea a capitalismului românesc de inspirație moldovenească și de construcție chinezească.

Dacă joi seara intrarea la parcarea subterană dinspre Galeria Unu (apropo, asta mai există?) era deschisă, vineri era închisă, pentru că se mai lucra. Așa cum, de altfel, se mai lucra în multe alte locuri ale clădirii, ceea ce nu m-a mirat deloc, întrucât cam asta e regula atunci când se deschide ceva în România. Având în vedere că de lucrat lucrează cele câteva sute de chinezi, am încrederea că problemele se vor remedia, dar până la urmă asta nu are prea mare relevanță. Pentru că românul, în speță timișoreanul, nu se simte deranjat de asemenea detalii, pe care nici nu le observă.

Am dat câteva ture prin corpul nou de clădire și am fost atent la detalii. Mi se pare jenant faptul că printre noile magazine din Iulius Mall se găsesc unele din defunctul centru comercial Terra. Cam penibil. În al doilea rând, nu prea înțeleg în ce constă grozăvia corpului nou… în afară de Intersport, de care s-a mai auzit prin lume și prin România, și de Auchan, desigur, care e foarte bun pentru că e o concurență veritabilă la prea multele Real-uri din oraș, nu știu despre ce mari și cunoscute magazine mai putem vorbi… La fel cum nu înțeleg nici în ce constă măreția noului food court, care reunește aceleași fast food-uri penibile, în frunte cu KFC, magnetul absolut al prostimii române. Sigur, locul arată bine, e decent, lumina mi se pare mult mai bună ca în vechea locație, faptul că spațiul e mult mai mare, este și asta foarte bine. Dar în rest… n-am să înțeleg pentru ce te-ai înghesui să mănânci o mâncare proastă, în cele mai multe cazuri execrabilă, din farfurii de plastic, într-un fel de cantină de fabrică mai spilcuită.

Ca o primă concluzie, mix-ul de chiriași e nespectaculos. Mă lasă complet rece. Este evident faptul că oamenii ăștia de la Iulius Mall nu sunt capabili să aducă chiriași de clasă, cel puțin în ceea ce privește marii retaileri internaționali prezenți în România acum. Uite, bunăoară, Marks & Spencer, Debenhams, Peek & Cloppenburg, C & A, Reserved, Douglas, Nordsee, Hervis, Humanic și alții… Totuși, parcă există o diferență între ăștia și no name-urile, onorabile de altfel, dar no name-uri, pe care le-au convins să se mute din Terra în Iulius Mall…

O a doua concluzie ar fi cea legată de faptul că prin extindere mall-ul a devenit și mai întortocheat de cât era, ceea ce, pentru mine cel puțin, îl face mai degrabă nefrecventabil. Ideea aleasă de arhitect și de dezvoltator mi se pare una din anii 70, în care consumatorul este obligat pentru a ajunge de la A la B să treacă prin tot alfabetul, în care un om cu spirit mediu de observație și de orientare se pierde în mod obligatoriu, ne mai știind unde este și unde vrea să ajungă.

Modelul ține la consumatorii needucați, disperați după iluziile pe care un asemenea stabiliment ți le servește și care cred că cea mai bună modalitate de petrecere a timpului liber este să te plimbi prin mall, ducându-ți și copiii cu tine. Din păcate, asta se întâlnește la noi, în Timișoara, poate și în alte orașe din țară, dar cu siguranță nu la București, unde niciunul din multele mall-uri de acolo nu s-a construit pe acest concept, pentru că bucureștenii grăbiți n-ar fi avut niciodată timp de aventuri prin labirintul unui Iulius Mall. Acolo toți s-au axat pe conceptul simplu și eficient al unei galerii ca o stradă dispusă pe mai multe etaje. Simplu, confortabil, logic și eficient din prisma unui consumator mai educat, care nu are timp de pierdut și știe exact ce și unde caută.

Vineri seara, după vizita scurtă la mall, m-am plimbat prin centru, pe ruta tradițională: Piața Unirii – str. Vasile Alecsandri – Piața Libertății – str. Alba Iulia – Piața Operei. Centrul era pustiu, cele câteva restaurante goale, doar unele cafenele aveau ceva clienți. Am constatat ceea ce știam de mult, și anume că str. Vasile Alecsandri, cu șaormerii, magazinul Dioda și un dubios comerț cu bibelouri, seamănă cu strada principală din Sânnicolau Mare (I like Sânnicolau Mare, să fie clar!). Restul magazinelor te duc cu gândul la Caransebeș…

E prea mult… Nu se poate să te bați cu pumnul în piept, ce mare și grozav oraș ești tu, iar comerțul central să fie la nivelul unei urbe cu cel mult 30.000 de locuitori. Nu se poate ca în centru să apară tot mai multe șaormerii mizere (sunt două pe Alecsandri/Lucian Blaga, una pe Alba Iulia, a apărut una și pe Gh. Lazăr, în clădirea vicariatului sârb), magazinele de haine să arate ca în 1995, iar altele – cel de cadouri de lângă librăria Eminescu, de exemplu, să arate ca înainte de 1989. Nu se poate ca vineri seara centrul orașului să fie gol, iar toată lumea să fi fugit la mall.

Mall-ul este impersonal, nu are nimic de a face cu viața orașului, cu urbanitatea lui, cu un comerț cu tradiție și valoare. Mall-ul, așa cum arată el, poate fi oriunde, și la marginea orașului, și la 15 km depărtare, și în alt oraș și aiurea. E un spațiu fără personalitate și fără istorie, care dă prea puțină valoare orașului și care nu contribuie cu nimic la ceea ce se cheamă lebenswerte Stadt sau worth living city. În schimb, un centru plin de viață, de străzi pietonale, de magazine bune și multe, de cafenele și restaurante pline, este ceea ce face diferența. Și ceea ce corespunde până la urmă cu modelul unui oraș european, spre care ar trebui să tindem, că nu mai suntem de mult unul.

N-am nimic cu mall-ul în sine, cu ideea de mall, dar cred că mall-ul din Timișoara, așa monstruos cum e, va face orașului pe termen lung mai degrabă deservicii. Așa cum a fost el gândit, așa cum se prezintă, așa cum arată, nu e nimic altceva decât dovada unui provincialism îngust.