A trecut deja cam o lună de când m-am
mutat în noul apartament. Cred că până acum am evitat să vorbesc despre
toată situaţia asta pentru că am observat că e mai bine să negi
lucrurile urâte, că e posibil ca ele să dispară. În timp.
Garsoniera a fost o etapă urâtă. Cred că şi de acolo mi-au ieşit multe depresii şi mulţi nervi. Dar când am plecat, nu am fost deloc corectă. Bineînţeles, nu am recunoscut de faţă cu nimeni, nici măcar de faţă cu mine, dar am avut şi eu o parte considerabilă de vină. Nu mi-am cerut scuze niciodată, am făcut ce ştiu eu să fac mai bine, adică să mă lamentez şi să pozez în victimă, mi-am luat jucăriile şi am plecat.
Era doar o chestiune de timp până când se stricau lucrurile şi aici. Bineînţeles, vina nu îmi aparţine în întregime, dar o parte considerabilă din ea e a mea. Oricum, până la urmă ce e important de menţionat e faptul că am reuşit să ne depăşim divergenţele şi lucruri au luat o turnură favorabilă, de ambele părţi. Acum parcurgem drumul anevoios al legării prieteniei, drum pe care bănuiam că nu va mai trebui să calc, deoarce îl parcursesem până acum de suficiente ori, în părerea mea. Mai departe, que sera, sera.
Totuşi, cea mai importantă chestie din toată harababura a fost faptul că am descoperit căte ceva despre mine şi am învăţat lucruri noi. Fiind obligată să convieţuiesc cu persoane relativ străine mie, am fost nevoită să ies din lumea mea, în care tot ce zboară se mănâncă şi toţi comunicăm telepatic, cuvintele nemaifiind necesare. Am fost pusă faţă în faţă cu nevoia de a vorbi, de a face compromisuri, de a mă transforma într-o persoană cu care se poate vorbi, care vorbeşte şi care ascultă. De asemenea, am fost pusă faţă în faţă cu anumite responsabilităţi, care până acum mi-erau străine, cum ar fi plata facturilor. Mai e nevoie să spun că nu m-am descurcat? Conceptul de comunicare era ceva de care auzisem doar la psihologie, prin manual. Ştiam teoria, dar practica îmi lipsea complet. Bine, recunosc, într-o lună nu am avut timp să mă schimb complet, încât să afirm că acum sunt o persoană diferită, dar fac progrese rău de tot. Şi e mai uşor decât mă aşteptam. Trebuie doar să fiu ceva mai atentă. Facturile sunt o pacoste, dar deh, asta nu e nimic nou pentru nimeni.
All in all, lucrurile încep să se îndrepte. Viaţa a devenit suportabilă, examenele au început să curgă, dar măcar acum pot spune cu adevărat că mă întorc cu plăcere acasă, pentru că am linişte. Până la urmă, doar atât căutam. Nimic mai mult.
Garsoniera a fost o etapă urâtă. Cred că şi de acolo mi-au ieşit multe depresii şi mulţi nervi. Dar când am plecat, nu am fost deloc corectă. Bineînţeles, nu am recunoscut de faţă cu nimeni, nici măcar de faţă cu mine, dar am avut şi eu o parte considerabilă de vină. Nu mi-am cerut scuze niciodată, am făcut ce ştiu eu să fac mai bine, adică să mă lamentez şi să pozez în victimă, mi-am luat jucăriile şi am plecat.
Era doar o chestiune de timp până când se stricau lucrurile şi aici. Bineînţeles, vina nu îmi aparţine în întregime, dar o parte considerabilă din ea e a mea. Oricum, până la urmă ce e important de menţionat e faptul că am reuşit să ne depăşim divergenţele şi lucruri au luat o turnură favorabilă, de ambele părţi. Acum parcurgem drumul anevoios al legării prieteniei, drum pe care bănuiam că nu va mai trebui să calc, deoarce îl parcursesem până acum de suficiente ori, în părerea mea. Mai departe, que sera, sera.
Totuşi, cea mai importantă chestie din toată harababura a fost faptul că am descoperit căte ceva despre mine şi am învăţat lucruri noi. Fiind obligată să convieţuiesc cu persoane relativ străine mie, am fost nevoită să ies din lumea mea, în care tot ce zboară se mănâncă şi toţi comunicăm telepatic, cuvintele nemaifiind necesare. Am fost pusă faţă în faţă cu nevoia de a vorbi, de a face compromisuri, de a mă transforma într-o persoană cu care se poate vorbi, care vorbeşte şi care ascultă. De asemenea, am fost pusă faţă în faţă cu anumite responsabilităţi, care până acum mi-erau străine, cum ar fi plata facturilor. Mai e nevoie să spun că nu m-am descurcat? Conceptul de comunicare era ceva de care auzisem doar la psihologie, prin manual. Ştiam teoria, dar practica îmi lipsea complet. Bine, recunosc, într-o lună nu am avut timp să mă schimb complet, încât să afirm că acum sunt o persoană diferită, dar fac progrese rău de tot. Şi e mai uşor decât mă aşteptam. Trebuie doar să fiu ceva mai atentă. Facturile sunt o pacoste, dar deh, asta nu e nimic nou pentru nimeni.
All in all, lucrurile încep să se îndrepte. Viaţa a devenit suportabilă, examenele au început să curgă, dar măcar acum pot spune cu adevărat că mă întorc cu plăcere acasă, pentru că am linişte. Până la urmă, doar atât căutam. Nimic mai mult.