Stăteam azi şi mă gândeam din nou la aceeaşi chestie la care mă
gândesc de fiecare dată când sunt deprimată. Cuvântul “acasă” mă scoate
din minţi, pentru că habar nu am ce înseamnă. Nu cred că aş putea fi mai
pierdută sau dezrădăcinată decât sunt acum. Chiar mi-a venit în minte o
chestie: nimeni nu a făcut parte niciodată din viaţa mea. Toţi acei
oameni, care la un moment dat mă înconjurau, nu
ei au fost cei care au venit şi s-au dus, eu am fost cea în trecere.
Cea care căuta tot timpul altceva sau pe altcineva. Nimeni nu a făcut
parte din viaţa mea, pentru că nu am lăsat pe nimeni să facă. Însă eu am
fost o parte din viaţa multora. Mă întreb dacă s-a simţit cineva trist
datorită plecării mele, sau dacă cuiva îi e dor de mine, din când în
când. Mă întreb dacă am însemnat ceva pentru cineva, în viaţa asta.
Poate că am depăşit vârsta la care să îmi permit asemenea crize
sentimentale, dar din când în când, nu pot să nu mă întreb. Apoi,
urmează întrebările: dar ţie ţi-a păsat vreodată de cineva? Îţi e dor de
cineva? Din viaţa cui faci parte acum? Mi-a păsat, mi-e dor, uneori de
vremuri trecute, alteori de persoane ce au fost şi nu vor mai veni
niciodată, mi-e dor şi de ce nu a fost, chiar dacă nu are nici un sens
ce spun.
Vreau ca cineva să facă parte din viaţa mea şi nu vreau să mai fiu o
simplă insuliţă ce pluteşte fără noimă în ocean. Vreau să aparţin de
ceva sau de cineva. Dar…nu doar să spun că aparţin, ci să aparţin pe
bune. Măcar o dată.
Şi vreau să ştiu şi eu ce e cu cuvântul ăsta amărât de care toţi vorbesc cu atâta entuziasm. Măcar o dată