Mă fixez

 Din cauza junismului triumfător, bătrânii pe care-i văd pe un ecran au început să mi se pară dezgustători. La fel, aproape, cei pe care-i văd în viaţă. Mă fixez în cearcăne şi-n riduri ca în scobiturile de stâncă, incapabil să mai văd conturul unui chip. Cruzimea prim-planurilor… Oamenii mi se par stupefiant de bătrâni – şi nu sunt decât bătrânii dintotdeauna. Mă năpădeşte un amestec de greaţă, milă şi spaimă. Acele fălci lăsate, acele plăci faciale, pielea galbenă, pătată, găurită, acei solzi, acele rulouri de piele subţiată… Destul de repede, în câteva secunde, îmi pun problema indecenţei. Cum e posibil? E oare imaginabil să creadă că ne pot spune ceva nou, fie şi un cuvânt, o umbră de cuvânt, luciditatea să-i fi părăsit într-atât? Morţi imediat, acum cinci ani sau acum douăzeci, nu ne vor fi spus deja totul, nu ne-au spus-o deja de când aveau 35, 40, 50?…
       Ruşinea vine după aceea. Treptat; în valuri.
       Cu toate astea, mi-e imposibil să alung senzaţia de pertinenţă, de adevăr. Sunt bătrâni. Ajungem înspăimântător de bătrâni. Arătăm înspăimântător. Acea senzaţie acută de dezastru obiectiv, pentru care imaginarul societal nu mai are nici o vină, persistă. Apoi triumfă.

Aplicatii ale ghetii carbonice

Identificata in 1834 de francezul Charles Thiloriet, gheata carbonica a ramas o simpla descoperire lipsita de importanta si fara vreo semnificatie deosebita vreme de mai bine de 100 de ani. Apoi, undeva peste ocean intr-o tara relativ noua, americanul Thomas B. Slate a realizat ca aceasta substanta are un potential enorm si astfel a brevetat-o pentru a o putea comercializa.
Mai mult decat pura utilitate, gheata uscata este si foarte usor de produs avand in vedere ca dioxidul de carbon, materia prima din care este facuta, se poate extrage in urma unor reactii chimice mai complexe, majoritatea fiind oricum realizate in diferite ramuri industriale. Spre exemplu, extragerea amoniacului din azot are ca produs secundar dioxidul de carbon. La fel si producerea de gaz natural din fermentarea resturilor si dejectiilor animale. In plus, singurul pas tehnic ce trebuie realizat este aducerea CO2 la o temperatura foarte scazuta, sub zero grade Celsius, moment in care gazul se transforma in lichid. De aici si pana la gheata carbonica nu mai este decat un pas pentru ca tot ce trebuie facut este ca respectivul container in care a fost racit dioxidul de carbon sa fie aerisit controlat. Procesul de evaporare va raci si mai tare lichidul ramas si astfel se va forma gheata carbonica.
Totusi exista un sistem de purificare si mai puternic care ajuta la formarea ghetii carbonice alimentare, ce poate fi folosita in preparearea bauturilor sofisticate sau pentru racirea accelerata a produselor alimentare. In acest caz, gheata este utilizata pentru sistemele de refrigerare non-ciclice care nu folosesc freonul ca o  substanta de preluare si recirculare a caldurii.
Insa de departe, utilizarea ghetii uscate in realizarea de bauturi este cea mai spectaculoasa aplicatie posibila. Astfel, cateva pelete de gheata carbonica fac dintr-un simplu cocktail un adevarat spectacol, lichidul incepand sa fumege de parca ar fi incepand sa fiarba.
Insa nu oricine poate vinde gheata carbonica iar la noi in tara aceasta se poate gasi doar la distribuitorii autorizati. Pentru mai multe informatii despre acest produs dar si pentru alte utilizari surprinzatoare ale ghetii carbonice, puteti intra pe www.dioxid.ro. Cu siguranta veti avea parte de cateva surprize.

Un oraş

   Zi după zi mă apropii de o realitate: aproape nu mai am ce să citesc pe net. Zonele de interes se restrâng, emitenţii de opinii de asemenea. Dacă ar trebui să comprim la lucrurile cu adevărat interesante, din cele 30-40 de site-uri trecute în memoria calculatorului ar rămâne fără probleme 10. Din cele 10, m-aş putea oricând limita la 3 sau 4, unde aş regăsi lucruri vii, autentice. Despre rest… am de la o vreme impresia unei repetiţii subtile, a unei diversităţi înşelătoare, a unor agitate falduri de vid. Impresia aceea că sunt dus cu vorba. Or, dacă simţi că nu pierzi nimic esenţial sărind peste un lucru, e probabil pentru că nu e nimic de pierdut.
       Ştiu, internetul e lumea. Dar din lume alegi puţine lucruri. Un oraş, o stradă, un acoperiş, o mână de oameni. Pe care, dacă ar trebui să restrângem…

Puterea erotizează

 ‘Puterea erotizează’ (Roland Dumas). E un constat absolut onest şi deloc misogin. De ce femeile de toate condiţiile au o asemenea atracţie pentru bărbaţii de la Putere, e un mister pe care nu ţi-l poţi explica altfel decât în chip inavuabil biologic. Dar dacă exerciţi o putere anume, efectivă sau simbolică, cu o femeie mergi aproape la sigur. E ca şi când ar căuta o proximitate infinit protectivă sau valorizantă, pe care legăturile comune nu o pot da. La sfârşit – şi e lucrul cel mai remarcabil dintre toate – nu resimt o vinovăţie certă şi învăluie episodul în tandreţe şi secretă nostalgie, ca şi când şi-ar fi înşelat iubiţii cu o fiinţă din alte sfere decât cea a umanului, ceea ce relativizează desigur totul.

Oareșce amintiri teatrale…

N-am scris pe acest blog niciodată, și nu știu de ce, despre o pasiune pe care o am din liceu, și anume teatrul. Nu să fac teatru (deși, uneori, cred că mai fac și teatru), ci să mă duc la teatru. Am să o fac acum, pentru că zilele acestea am avut plăcerea de a vedea o piesă la care dorisem să merg de mult și pe care o ratasem sistematic: Inimă de câine, după o nuvelă de a lui Bulgakov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc, Marius Manole, Mircea Rusu în rolurile principale, o producție a Teatrului Național din București. Despre piesă, ceva mai încolo.

Venind ieri de la teatru am încercat să îmi aduc aminte de cele mai frumoase, mai bine zis impresionante piese de teatru pe care le-am văzut. Nu o pot uita pe prima, la care m-a dus mama în clasa a patra, cred, și care era – la Teatrul Național din Timișoara, desigur – Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davila. Mă îndoiesc că astăzi aș mai merge la asemenea piese, dar atunci mi-a plăcut enorm și a contribuit la deschiderea unui apetit pentru istorie pe care îl mai am și acum.

În liceu am fost des la teatru. La fel și în primii ani de facultate. Câteva piese mi-au rămas în minte și trebuie neapărat să le enumăr: Livada cu vișini de Cehov și Larry Thompson, tragedia unei tinereți sau show must go on de Dusan Kovacevic mi-au plăcut la nebunie, nu pot uita senzaționalul joc al lui Vladimir Jurăscu. Îmi aduc aminte de o piesă, Ivona, principesa Burgundiei, la care am intrat pe șest, pe la intrarea actorilor, am urcat și coborăt nenumărate trepte și am trecut prin tot felul de cotloane până am ajuns, nu pe scenă, ci undeva la cucurigu. O țin foarte bine mine din această piesă pe Claudia Ieremia, o actriță bună și talentată, din întâmplare vecină sau fostă vecină cu mine.

Cam în aceeași perioadă am văzut, la Timișoara, multe, multe piese venite în turneu, cum s-ar zice, de la București. Prima și pe cea care nu o pot uita niciodată a fost Numele trandafirului, în 1999, în regia lui Grigore Gonța. O senzație. Pentru care am acceptat să stăm pe niște scaune improvizate pentru care plătisem, atunci, în 1999, 250.000 de lei. Și am fi acceptat să stăm și în picioare și oriunde. Laolaltă, pe scenă: Radu Beligan, Mihai Călin, Gheorghe Dinică, Ion Cojar, Valentin Uritescu, Eugen Cristea, Costel Constantin, Mircea Albulescu și mulți alții. Cine a fost acolo, știe și își aduce aminte.

L-am văzut pe Horațiu Mălăele în Unchiul Vanea și în Podul, pe Ștefan Iordache în Lolita, pe Adriana Trandafir în De ce fierbe copilul în mămăligă, pe Mircea Albulescu, pe Marin Moraru și pe Claudiu Bleonț în Ultima oră, pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihuț în Căsătoria, pe George Ivașcu, alături de Mălăele, în Podul.

La București, raiul absolut al iubitorului de teatru din România, n-am văzut prea multe, din păcate. Am revăzut Ultima oră și Podul, dar am fost și la un spectacol magnific la Odeon. Recomand, așadar, cu căldură, dacă s-o mai juca, piesa Joi. megaJoy, în regia lui Radu Afrim, cu Dorina Lazăr și Rodica Mandache, printre alții.

Iar acum, în sfârșit, am avut ocazia să-l văd pe Marius Manole, amărâtul câine transformat în proletarul Tipograf Tipografovici Șarikov, pe care mulți îl consideră, pe bună dreptate, o mare speranță a teatrului românesc.

L-am văzut pe Manole, alături de Rebengiuc și Mircea Rusu, într-o piesă de mare clasă, într-o parabolă reușită a comunismului incipient, a luptei între proletariatul fără galoși și burghezul deranjat că noii stăpâni au aruncat florile de pe scara casei în care regimul sovietelor a repartizat clasa muncitoare în apartamentele confiscate ale burgheziei. Pe de o parte. Pentru că pe de altă parte, piesa vorbește despre efortul de a crea omul nou, proletarul desăvârșit, printr-un transplant. A pune câinilor inimă de oameni sau oamenilor inimă de câine, e întrebarea la care cei doi savanți răspund aproape distrugându-și propriile vieți. Iar piesa în sine nu e nimic altceva decât răspunsul pe care, până la urmă, îl dă viața, e dovada clară și de netăgăduit că experimentul social numit comunism e pe atât de tragic, pe cât e de grotesc.

Cred, oareșcum patetic, că teatrul este una dintre cele mai frumoase și interesante arte. Cred că fără teatru nu suntem nimic altceva decât niște proletari fără galoși. Așa că mergeți la teatru!

Personajele principale din Mario Bros

Lumea jocurilor Mario este una plina de culoare, aventuri si distractie. Desi nenumarate jocuri au fost create pe baza povestii originale printre cele mai reusite au fost variantele de jocuri Mario Bros. Povestea in general pastreaza firul clasic, cu modificari in decor si complexitatea nivelelor, dar ceea ce imi este cel mai drag la aceste jocuri sunt personajele. Va mai aduceti aminte cu cine va puteti intalni pe parcursul aventurilor in aceste jocuri Mario Bros? Printre personaje ar fi:
1.Mario – creat in 1981, acest personaj este unul dintre starurile jocurilor celor de la Nintendo de mai bine de treizeci de ani. Este personajul principal al seriilor Mario Bros.
2.Luigi – Fratele geaman si mai inalt al lui Mario isi face intrarea in lumea jocurilor in 1983 odata cu lansarea primului joc Mario Bros.
3.Printesa Piersica  - initial numita printesaToadstool, este personajul principal feminin al seriei Mario. Ea este conducatorul Regatului Ciuperca si in majoritatea episoadelor seriei sfarseste prin a fi rapita pentru a fi apoi salvata de catre Mario.
4.Toad  este unul dintre protagonistii acestei serii si este deobicei gasit in compania printesei Persica. Initial a jucat rolul asistentului printesei precum si a ghidului si gardianului acesteia.
5.Bowser  - este principalul personaj negativ in seria Mario. A aparut pentru prima data in jocul Super Mario Bros, si era responsabil de rapirea printesei Toadstool. Este regele regatului Koopas.
6.Dry Bowser apare pentru prima data in jocul  New Super Mario Bros. cand originalul Bowser  cade intr-un vulcan cu lava si isi arata forma de zombi. Dupa aceasta aparitie il mai putem gasi si in alte jocuri precum:  Super Mario 3D Land, Mario Kart Wii  sau Mario Tennis Open.
Toate aceste personaje, unele fiindu-ne cunoscute inca de la inceput , altele facandu-si loc pe parcurs in lumea lui Mario si in inima noastra si-au lasat amprenta in lumea vitruala.

Două întâmplări. Reale.

August 2011, parcarea Plaza România, București. Mă întorc din mall, văd un bilețel în parbrizul mașinii. Îl iau, îl citesc, văd un nume și un număr de mobil. Îmi dau seama că respectivul mi-a lovit mașina. Mă uit la mașină, nu constat nimic. Ajung în parcarea din fața casei, mă uit încă odată cu atenție, observ, în sfârșit, portiera dreapta față și spate lovită ușor. Îl sun pe individ. Își cere scuze. Ne întâlnim seara la Romană, îmi dă câteva sute de lei, încheiem povestea, îmi repar mașina.

Noiembrie 2012, parcarea din spatele Muzeului Banatului, Timișoara. Mă întorc din centru. Îmi găsesc mașina lovită. Urât de tot. Spoilerul din față lovit destul de urât, nu îndoit, dar rașchetat bine. Sărită vopseaua, chiar și stratul de chit dus. Niciun bilet în parbriz. Nimeni prin preajmă, nicio scuză, la niciun telefon.

Orice comentariu suplimentar ar fi de prisos.