Mă fixez

 Din cauza junismului triumfător, bătrânii pe care-i văd pe un ecran au început să mi se pară dezgustători. La fel, aproape, cei pe care-i văd în viaţă. Mă fixez în cearcăne şi-n riduri ca în scobiturile de stâncă, incapabil să mai văd conturul unui chip. Cruzimea prim-planurilor… Oamenii mi se par stupefiant de bătrâni – şi nu sunt decât bătrânii dintotdeauna. Mă năpădeşte un amestec de greaţă, milă şi spaimă. Acele fălci lăsate, acele plăci faciale, pielea galbenă, pătată, găurită, acei solzi, acele rulouri de piele subţiată… Destul de repede, în câteva secunde, îmi pun problema indecenţei. Cum e posibil? E oare imaginabil să creadă că ne pot spune ceva nou, fie şi un cuvânt, o umbră de cuvânt, luciditatea să-i fi părăsit într-atât? Morţi imediat, acum cinci ani sau acum douăzeci, nu ne vor fi spus deja totul, nu ne-au spus-o deja de când aveau 35, 40, 50?…
       Ruşinea vine după aceea. Treptat; în valuri.
       Cu toate astea, mi-e imposibil să alung senzaţia de pertinenţă, de adevăr. Sunt bătrâni. Ajungem înspăimântător de bătrâni. Arătăm înspăimântător. Acea senzaţie acută de dezastru obiectiv, pentru care imaginarul societal nu mai are nici o vină, persistă. Apoi triumfă.