N-am scris pe acest blog niciodată, și nu știu de ce, despre o pasiune pe care o am din liceu, și anume teatrul. Nu să fac teatru (deși, uneori, cred că mai fac și teatru), ci să mă duc la teatru. Am să o fac acum, pentru că zilele acestea am avut plăcerea de a vedea o piesă la care dorisem să merg de mult și pe care o ratasem sistematic: Inimă de câine, după o nuvelă de a lui Bulgakov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc, Marius Manole, Mircea Rusu în rolurile principale, o producție a Teatrului Național din București. Despre piesă, ceva mai încolo.
Venind ieri de la teatru am încercat să îmi aduc aminte de cele mai frumoase, mai bine zis impresionante piese de teatru pe care le-am văzut. Nu o pot uita pe prima, la care m-a dus mama în clasa a patra, cred, și care era – la Teatrul Național din Timișoara, desigur – Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davila. Mă îndoiesc că astăzi aș mai merge la asemenea piese, dar atunci mi-a plăcut enorm și a contribuit la deschiderea unui apetit pentru istorie pe care îl mai am și acum.
În liceu am fost des la teatru. La fel și în primii ani de facultate. Câteva piese mi-au rămas în minte și trebuie neapărat să le enumăr: Livada cu vișini de Cehov și Larry Thompson, tragedia unei tinereți sau show must go on de Dusan Kovacevic mi-au plăcut la nebunie, nu pot uita senzaționalul joc al lui Vladimir Jurăscu. Îmi aduc aminte de o piesă, Ivona, principesa Burgundiei, la care am intrat pe șest, pe la intrarea actorilor, am urcat și coborăt nenumărate trepte și am trecut prin tot felul de cotloane până am ajuns, nu pe scenă, ci undeva la cucurigu. O țin foarte bine mine din această piesă pe Claudia Ieremia, o actriță bună și talentată, din întâmplare vecină sau fostă vecină cu mine.
Cam în aceeași perioadă am văzut, la Timișoara, multe, multe piese venite în turneu, cum s-ar zice, de la București. Prima și pe cea care nu o pot uita niciodată a fost Numele trandafirului, în 1999, în regia lui Grigore Gonța. O senzație. Pentru care am acceptat să stăm pe niște scaune improvizate pentru care plătisem, atunci, în 1999, 250.000 de lei. Și am fi acceptat să stăm și în picioare și oriunde. Laolaltă, pe scenă: Radu Beligan, Mihai Călin, Gheorghe Dinică, Ion Cojar, Valentin Uritescu, Eugen Cristea, Costel Constantin, Mircea Albulescu și mulți alții. Cine a fost acolo, știe și își aduce aminte.
L-am văzut pe Horațiu Mălăele în Unchiul Vanea și în Podul, pe Ștefan Iordache în Lolita, pe Adriana Trandafir în De ce fierbe copilul în mămăligă, pe Mircea Albulescu, pe Marin Moraru și pe Claudiu Bleonț în Ultima oră, pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihuț în Căsătoria, pe George Ivașcu, alături de Mălăele, în Podul.
La București, raiul absolut al iubitorului de teatru din România, n-am văzut prea multe, din păcate. Am revăzut Ultima oră și Podul, dar am fost și la un spectacol magnific la Odeon. Recomand, așadar, cu căldură, dacă s-o mai juca, piesa Joi. megaJoy, în regia lui Radu Afrim, cu Dorina Lazăr și Rodica Mandache, printre alții.
Iar acum, în sfârșit, am avut ocazia să-l văd pe Marius Manole, amărâtul câine transformat în proletarul Tipograf Tipografovici Șarikov, pe care mulți îl consideră, pe bună dreptate, o mare speranță a teatrului românesc.
L-am văzut pe Manole, alături de Rebengiuc și Mircea Rusu, într-o piesă de mare clasă, într-o parabolă reușită a comunismului incipient, a luptei între proletariatul fără galoși și burghezul deranjat că noii stăpâni au aruncat florile de pe scara casei în care regimul sovietelor a repartizat clasa muncitoare în apartamentele confiscate ale burgheziei. Pe de o parte. Pentru că pe de altă parte, piesa vorbește despre efortul de a crea omul nou, proletarul desăvârșit, printr-un transplant. A pune câinilor inimă de oameni sau oamenilor inimă de câine, e întrebarea la care cei doi savanți răspund aproape distrugându-și propriile vieți. Iar piesa în sine nu e nimic altceva decât răspunsul pe care, până la urmă, îl dă viața, e dovada clară și de netăgăduit că experimentul social numit comunism e pe atât de tragic, pe cât e de grotesc.
Cred, oareșcum patetic, că teatrul este una dintre cele mai frumoase și interesante arte. Cred că fără teatru nu suntem nimic altceva decât niște proletari fără galoși. Așa că mergeți la teatru!
Venind ieri de la teatru am încercat să îmi aduc aminte de cele mai frumoase, mai bine zis impresionante piese de teatru pe care le-am văzut. Nu o pot uita pe prima, la care m-a dus mama în clasa a patra, cred, și care era – la Teatrul Național din Timișoara, desigur – Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davila. Mă îndoiesc că astăzi aș mai merge la asemenea piese, dar atunci mi-a plăcut enorm și a contribuit la deschiderea unui apetit pentru istorie pe care îl mai am și acum.
În liceu am fost des la teatru. La fel și în primii ani de facultate. Câteva piese mi-au rămas în minte și trebuie neapărat să le enumăr: Livada cu vișini de Cehov și Larry Thompson, tragedia unei tinereți sau show must go on de Dusan Kovacevic mi-au plăcut la nebunie, nu pot uita senzaționalul joc al lui Vladimir Jurăscu. Îmi aduc aminte de o piesă, Ivona, principesa Burgundiei, la care am intrat pe șest, pe la intrarea actorilor, am urcat și coborăt nenumărate trepte și am trecut prin tot felul de cotloane până am ajuns, nu pe scenă, ci undeva la cucurigu. O țin foarte bine mine din această piesă pe Claudia Ieremia, o actriță bună și talentată, din întâmplare vecină sau fostă vecină cu mine.
Cam în aceeași perioadă am văzut, la Timișoara, multe, multe piese venite în turneu, cum s-ar zice, de la București. Prima și pe cea care nu o pot uita niciodată a fost Numele trandafirului, în 1999, în regia lui Grigore Gonța. O senzație. Pentru care am acceptat să stăm pe niște scaune improvizate pentru care plătisem, atunci, în 1999, 250.000 de lei. Și am fi acceptat să stăm și în picioare și oriunde. Laolaltă, pe scenă: Radu Beligan, Mihai Călin, Gheorghe Dinică, Ion Cojar, Valentin Uritescu, Eugen Cristea, Costel Constantin, Mircea Albulescu și mulți alții. Cine a fost acolo, știe și își aduce aminte.
L-am văzut pe Horațiu Mălăele în Unchiul Vanea și în Podul, pe Ștefan Iordache în Lolita, pe Adriana Trandafir în De ce fierbe copilul în mămăligă, pe Mircea Albulescu, pe Marin Moraru și pe Claudiu Bleonț în Ultima oră, pe Victor Rebengiuc și pe Mariana Mihuț în Căsătoria, pe George Ivașcu, alături de Mălăele, în Podul.
La București, raiul absolut al iubitorului de teatru din România, n-am văzut prea multe, din păcate. Am revăzut Ultima oră și Podul, dar am fost și la un spectacol magnific la Odeon. Recomand, așadar, cu căldură, dacă s-o mai juca, piesa Joi. megaJoy, în regia lui Radu Afrim, cu Dorina Lazăr și Rodica Mandache, printre alții.
Iar acum, în sfârșit, am avut ocazia să-l văd pe Marius Manole, amărâtul câine transformat în proletarul Tipograf Tipografovici Șarikov, pe care mulți îl consideră, pe bună dreptate, o mare speranță a teatrului românesc.
L-am văzut pe Manole, alături de Rebengiuc și Mircea Rusu, într-o piesă de mare clasă, într-o parabolă reușită a comunismului incipient, a luptei între proletariatul fără galoși și burghezul deranjat că noii stăpâni au aruncat florile de pe scara casei în care regimul sovietelor a repartizat clasa muncitoare în apartamentele confiscate ale burgheziei. Pe de o parte. Pentru că pe de altă parte, piesa vorbește despre efortul de a crea omul nou, proletarul desăvârșit, printr-un transplant. A pune câinilor inimă de oameni sau oamenilor inimă de câine, e întrebarea la care cei doi savanți răspund aproape distrugându-și propriile vieți. Iar piesa în sine nu e nimic altceva decât răspunsul pe care, până la urmă, îl dă viața, e dovada clară și de netăgăduit că experimentul social numit comunism e pe atât de tragic, pe cât e de grotesc.
Cred, oareșcum patetic, că teatrul este una dintre cele mai frumoase și interesante arte. Cred că fără teatru nu suntem nimic altceva decât niște proletari fără galoși. Așa că mergeți la teatru!