Industrializarea culturii este un proces ce altereaza cultura. Urmand principiul benzii rulante, firmele care doresc sa scoata profit, fac ca unicitatea unui produs sa se piarda. Marea majoritate merge pe ideea de “mult si ieftin”, din dorinta de a obtine un lucru, neinteresata de valoarea lui. Acest se procedeu se aplica la carti, ziare, reviste, filme, muzica, etc.
In 1997, Bernard Miege propune doua tipuri de produse: cele informationale si cele culturale. Bunurile culturale se caracterizeaza prin caracterul schimbator al valorii de utilizare si prin faptul ca posibilitatile de a fi produse in serie sunt limitate. Bunurile informationale pot fi multiplicate, nu raspund nevoii de a fi cumparate de doua ori (valorea aditionala), sunt substituibile, iar pretul nu are nicio legatura cu valoare informatiei. Cererea de produse este un proces greu de definit pentru ca niciodata producatorii nu au avut o imagine clara a dorintelor consumatorilor. Dat fiind faptul ca moda si gusturile evolueaza, tendintele tind sa se schimbe de la sezon la sezon si de la om la om. Productia se bazeaza pe principiul benzii rulante, adica serilizarea produselor. Acest lucru este aplicat pentru a mari randamentul si a reduce costurile de productie.
Consumul de bunuri culturale este caracterizat ca fiind unul perisabil. El se poate dezvolta doar in condiitiile in care el raspunde in mod pozitiv cererii, multumeste pe toata lumea, si ofera o gama larga de optiuni. Partea negativa a acestui lucru este ca in felul acesta, in materie se presa, se va scrie doar despre lucruri usor de inteles, cu caracter afectiv, si se va omite dimensiunea culturala, intelectuala.
Persona non grata
Mi-e scarba. O scarba din aia care nu poate fi exprimata in cuvinte,
dar pe care o ghicesti pe fata mea, de la o posta. Mi-e groaznic de
scarba si as vrea sa ma exprim, dar nu pot, pentru ca inca nu e
momentul. Si adun scarba si frustrarea asta in mine si simt ca plesnesc.
Asa ca am decis ca voi scrie aici, sa stie toti cat de scarba mi-e de
tine, de persoana ta si de absolut toate gesturile tale. Da, de tine.
Mi-e scarba de felul in care iti sta parul azi, mi-e scarba de felul in
care ti-ai taiat unghiile, care de altfel sunt si pline de mizerie, fapt
din cauza caruia scarba imi aduce stomacul pana in gat, obligandu-ma la
eforturi monumentale pentru a-l trimite inapoi, unde ii e locul. Mi-e
scarba cand porti albastru, verde, rosu, gri, bej, mov, lila, negru,
alb, de toate. Pentru ca oricum te-ai imbraca sau aranja, tot la fel de
groaznic arati. Pentru ca prostia ta transcende aceste mici trucuri,
fiind vizibila chiar si pentru cei a caror viziune asupra vietii e
extrem de superficiala. Prostia ta e vizibila inainte ca tu sa intri in
camera, dar deja vorbesti stand in hol si te apropii. Stim toti care e
de fapt gradul de prostie ce si-a facut cuib in tine, inca de la
nascare, dar nu putem sa iti spunem, pentru ca nu vrem sa fim
responsabili pentru sinuciderea ta. Pentru ca daca ai constientiza si tu
aceste lucruri, ai lua o lama ruginita si ti-ai taia beregata. Eu as
face-o cu placere pentru tine, insa nu imi pot distruge viata pentru un
mormam de deseuri, ce alcatuiesc ilustra ta persoana. Mi-e scarba de
felul in care respiri, abia perceptibil pentru restul, dar mult prea
sanatos pentru a fi okay, pentru urechile mele. Imi imaginez zi de zi
cum te voi omori, pentru ca nu vreau sa te torturez, vreau sa termin
treaba din prima si de fiecare data dupa ce fac acest lucru, ma simt
mult mai bine, ca si cum tocmai as fi avut un orgasm genial. Mi-e scarba
de felul in care te apropii de mine si incerci sa te bagi sub pielea
mea. Stai in mortii ma-tii acolo unde esti, pentru ca nu vreau sa devin
violenta. Nu pot da ochii cu tine cand vii in fata mea, pentru ca te vad
zacand intr-o balta de sanje, si dintr-o data, ranjetul incarcat de
satisfactie mijeste pe fata mea, iar eu nu vreau sa il explic, ci doar
sa il pastrez pentru mine. Mi-e scarba ca existi in viata mea si as face
orice ca sa scap de tine. Puti ingrozitor a prostie si a tot ce poate
fi mai rau pe lumea asta. Te plafonezi, absolut tot ce urmeaza sa spui
ai mai spus deja, de aceea nimeni nu te mai asculta, nu iti pasa de
absolut nimic inafara e tine, dar si tuturor le pasa de absolut orice,
inafara de tine.
Sper ca intr-o zi sa te muti la miliarde de km departare de mine,
preferabil alta galaxie (daca stii ce e aia si daca ai idee in ce
galaxie ne aflam, desi ma indoiesc ca neuronii iti mai permit realizarea
unor asemenea conexiuni fabuloase) pana cand mai pot a ma abtine si a
nu urla catre tine.
Si inca o chestie: stiu ca ai vrea sa fii ca mine si ma invidiezi.
Stiu prea bine cine esti, ce faci, ce simti, cum gandesti, cum
actionezi. Esti o carte deschisa pentru mine si din pacate pentru
cultura mea generala, esti si una extrem de proasta. Fa-mi placerea si
dispari din calea mea, pentru ca mi-e o scarba extraordinara inca din
momentul in care cineva iti pronunta numele in jurul meu, nume care se
protiveste cu ilustra ta persoana.
Vacanta in Bulgaria
Bulgaria este o tara balcanica ce a cunoscut, in ultimii ani, o crestere considerabila a numarului de turisti, datorita ofertelor de sezon pe care aceasta tara le ofera. Aceasta crestere a turismului a fost necesara, pentru a putea imbunatati, intr-o oarecare masura, dezastrul economic care survola in aceasta tara si pentru a spori numarul celor care doresc sa faca o vacanta in Bulgaria.
Multi dintre locuitorii Romaniei aleg, ca destinatie, una dintre plajele din Bulgaria, pe timpul verii, deoarece, de cele mai multe ori, banii pe care acestia ajung sa ii cheltuie sunt, de obicei, aceiasi. Indiferent de situatia sociala pe care o aveti, veti gasi, cu siguranta, o vacanta in Bulgaria care sa nu depaseasca bugetul alocat. Mai mult decat atat, indiferent de plaja pe care o veti alege, aceasta tara este recunoscuta pentru modul in care isi intretine zonele de litoral, pentru ca, astfel, sa atraga cat mai multi turisti, in fiecare an. De exemplu, o statiune litorala celebra, in care multi turisti vin pentru o vacanta in Bulgaria, este reprezentata de Nisipurile de Aur. Aceasta se afla in apropierea orasului Varna, la doar 17 kilometri, si este recunoscuta a fi una dintre cele mai bune plaje din Europa, datorita, in special, coloritului auriu al nisipului si de faptul ca acesta este foarte fin.
Daca, totusi, doriti un alt tip de vacanta in Bulgaria decat cel pe litoral, puteti opta catre vizitarea muntilor din Bulgaria. Aici veti putea gasi atat Muntii Balcani, cat si Muntii Rodopi. Mai mult decat atat, in Bulgaria se afla cel mai inalt punct al lantului de munti Balcani, si anume Varful Musala, care are o inaltime de 2.925 de metri. In apropierea acestui varf, se pot observa privelisti pitoresti uimitoare ale naturii, in care chiar si persoanele, care nu agreaza zona de munte, se vor indragosti imediat de acest loc. Mai mult, Bulgaria se mandreste a fi in topul tarilor cu cele mai multe rezervatii biosferice, si anume 17 de la numar.
De asemeni, daca aveti ocazia sa faceti o vacanta in Bulgaria si aveti traseu prin Sofia, este recomandat sa vizitati Muzeul Etnografic, ce apartine Institutului cu acelasi nume. Acesta surprinde, intr-un mod inedit, si, de ce nu, unic, atmosfera care exista in randul oamenilor din Bulgaria in secolul al XIX-lea. Sau, daca sunteti un pasionat de istorie si cultura, puteti vizita Biserica Greceasca Sf. Elena, putand, aici, observa arhitectura deosebita a cladirii si, daca aveti noroc, sa prindeti unul dintre concertele de opera, care fac furori prin intreaga Europa.
Asadar, nu ezitati sa vizitati cel putin unul dintre obiectivele turistice, pentru a profita pe deplin de o vacanta in Bulgaria, si, mai ales, pe timpul verii, de unul dintre sejururile pe litoral, care atrag, anual, sute de mii de turisti, din fiecare colt al Europei.
Despre munca in echipa si alte nereusite
Stau si ma intreb azi. Mult prea multe,
ca de obicei, dar una e mai arzatoare decat toate: oare chiar nu suntem
in stare, noi romanii, sa facem o treaba ca lumea? Sa demaram un proiect
si sa il ducem pana la capat? Acest proiect, daca se poate, sa fie si
un succes? Oare chiar nu exista o echipa capabila de asemenea treburi?
Ce am invatat eu de cand lucrez? Am aflat partial raspunsul la aceste intrebari, iar din marturiile altora, cunoscuti sau cunoscuti de-ai prietenilor, am aflat ca aceste lucruri se intampla si la alte case. Raspunsul este bineinteles NU. Pai de ce, dom`le? Haideti ca va zic eu de ce.
Sa pornim putin si sa discutam intai despre omul care porneste afacerea, denumit generic ‘angajatorul’. In teorie, stim cum ar trebui sa fie si sa gandeasca acesta, pentru ca afacerea lui sa aiba un succes: in primul rand, trebuie sa aiba pregatita o strategie pe termen lung, sa fie dispus sa investeasca mai mult la inceput, pentru ca mai apoi sa culeaga roadele, sa stie sa isi selecteze oamenii si foarte important, sa stie cum sa discute si sa se poarte cu ei. Cum sunt de fapt angajatorii, mai ales cei care conduc celebrele ‘firme de apartament’? Opusul a tot ce am spus eu mai sus. Principala buba a acestei afaceri este atitudinea daunatoare a omului ce conduce. Mai exact, strategia pe termen lung nu exista. Exista doar o idee, definita in linii mari, care ar putea intr-o zi sa devina o idee mai buna si asa mai departe. Vedem noi pe parcurs. Avand o idee slaba de la care pornim, fara a face ceva cercetari si fara a stii mai exact ce se intampla pe piata sau care sunt sansele de reusita, e clar ca mergem la noroc si e clar ca sansele noastre de reusita sunt foarte mici. Dar nu conteaza. Pornim asa, cu aceasta idee in minte. Dat fiind faptul ca zgarcenia este caracteristica principala a acestui tip de angajator, el nu va investi mult in aceasta idee si bineinteles, nu va fi mult prea interesat de calitatea oamenilor pe care ii va angaja, pentru a lucra la proiectul sau. Principiul se numeste: ‘Bag cat mai putini bani si ma fac putred de bogat.’ Pornim de la un sediu care lasa de dorit, spatiu de munca din care multi ar prefera sa scape, calculatoare sau alte instrumente necesare execrabile. E clar ca pana la statutul de putred de bogat e cale lunga.
Cat despre oameni, prin echipa se pot strecura atat elemente valoroase, cat si elemente inutile, irelevante, dar periculoase care nu ar avea ce sa caute intr-un mediu civilizat. Pe acestia din urma eu i-am denumit ‘paduchi’, un termen ce li se potriveste de minune. Tot ce sunt in stare sa faca e sa intre in calea celor care au potential si care doresc intr-adevar sa munceasca, si nu reusesc din motive evidente.
Continuam astfel discutia si ajungem la echipa, adica oamenii care lucreaza pentru aceasta firma. Am stabilit deja care sunt cele doua categorii existente: paduchii si cei valorosi. Care e problema? Pai, simplu: cum ar putea avea succes acest proiect, daca acesti oameni nu se pot aduna si forma o echipa, la modul serios? Munca in echipa presupune comunicare, respect reciproc, interes fata de proiectul pentru care se lucreaza, responsabilitate. Sa discutam putin despre comunicare, termenul despre care se tot scriu pagini intregi, si in spatele caruia s-a dezvoltat o teorie extraordinara, dar care in practica, ne lipseste cu desavarsire. Cum poti avea o comunicare sanatoasa intre aceste doua categorii de oameni? Raspunsul este, dupa cum bine ati ghicit, nu poti. Pentru ca fiecare dintre aceste categorii are interesele sale, unele nobile, altele mai putin nobile. Oamenii valorosi se implica in ceea ce fac, le place munca pe care o presteaza, altfel nu ar fi ales acest post si doresc sa exceleze in domeniul lor si sa invete cat mai multe. Oamenii valorosi lucreaza, iar daca nu o fac, se simt frustrati, neapreciati (vom discuta putin mai incolo si despre acest termen) si cad usor in apatie. Paduchii, pe de alta parte, nu au nici o problema in a sta degeaba si a-si primi banii. Intrebarea: merit oare acesti bani sau nu? nu are nici un ecou in mintea lor. Ce, nu ajunge ca se prezinta la lucru si stau acolo 4/6/8 ore? E un efort extrem de mare. Aceasta categorie are de asemenea doua subcategorii: paduchii inofensivi, care stau si tac din gura si nu fac nimic, si paduchii periculosi, cei care nu fac nimic, dar au pretentii pentru munca pe care nu o presteaza, au impresia ca doar ei sunt cei care muncesc in firma si ii barfesc pe ceilalti angajati peste tot, inclusiv angajatorului, daca au ocazia. Aceasta categorie este extrem de periculoasa, din doua motive: cauzeaza nemultumiri si frustrari si astfel creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii firmei si de asemenea, determina plecarea oamenilor valorosi, care s-au saturat de asemenea ineptii, contribuind astfel la insuccesul firmei.
Sa discutam acum putin despre un al treilea lucru extrem de important si anume, tratamentul acordat angajatilor. Vom discuta la modul general si apoi vomintra putin mai adanc in problema. Mentionasem mai sus cateva cuvinte in legatura cu aprecierea pentru o munca bine facuta. Din pacate, acest concept tine de domeniul SF-ului. Ori nu exista deloc, ori apare in momentul in care un angajat mai vechi isi depune demisia si atunci i se spune, in treacat ca ar mai fi nevoie de el, sau i se face o oferta la fel de buna ca aceea pentru care omul pleaca. Nu mai mare, bineinteles. De cele mai multe ori, nici cand vine vorba de o demisie, aceasta atitudine nu este manifestata. Ce efecte are lipsa acestei aprecieri? Cei valorosi se frustreaza, simt ca muncesc degeaba, isi pierd incetul cu incetul interesul si refuza sa mai dea randament. Paduchii nu prea observa aceste lucruri, pentru ca natura lor lingusitoare le asigura doza de apreciere de care au nevoie, dar nu ei sunt cei ce conteaza. Asa ca, oamenii nostri valorosi nu mai doresc sa munceasca, isi baga picioarele si pleaca, lucru care am stabilit, e daunator si destul de periculos, asta bineinteles in cazul in care ne dorim ca firma noastra sa mearga bine.
Sa intram putin mai adanc in acest subiect si sa observam un alt fenomen, extrem de comun, dar care intra tot in aceasta sfera, a aprecierii. Mai exact, diferenta dintre paduchi si cei valorosi. In cadrul unei companii normale si sanatoase, aceasta diferenta ar trebui semnalata si rasplatita, sau din contra pedepsita pe masura. Cum se intampla de fapt lucrurile? In detrimentul celor care muncesc, bineinteles. Aceasta diferenta nu este nici macar sesizata, iar angajatul care munceste nu isi permite sa isi denunte colegul lenes, din motive evidente. Paduchele si omul valoros au aceeasi remuneratie, cu toate ca unul nu produce, iar altul produce cat pentru doi. Faptul ca acest lucru nu se observa, duce din nou la frustrare, nemultumire si se incheie cu inca o demisie.
Remuneratia este ultimul punct al discutiei, desi unii il considera cel mai important factor in alegerea unui job, eu consider ca intr-adevar e foarte important, dar mai sunt alte lucruri care conteaza cel putin la fel de mult. Care e problema cu banii in firmele acestea? Ca sunt putini, pe scurt. Sunt foarte putini. Sunt sub nivelul mediu si nu se vor mari, pentru ca dat fiind faptul ca firma merge cum merge (ne-am lamurit si de ce), nu exista posibilitatea de a da mai mult pentru angajati. Din nou, ajungem la nemultumiri si demisii. Paduchii dau din gura mult, dar nu pleaca. Rahatul caldut e mediul in care acestia cresc si se dezvolta si cu toate ca ei spun altceva, sunt multumiti de postul pe care il ocupa.
In loc de incheiere, spuneti-mi va rog ca nu am dreptate si ca tot ce am zis e o mare prostie. Vreau sa cred ca se poate face si altfel si ca poti fi apreciat daca faci o treaba buna. Si mai ales, vreau sa cred ca exista romani care nu manifesta un dispret ingrozitor fata de munca, ci sunt dornici sa faca intr-adevar ceva, mai mult decat sa dea din gura si sa urle, cu ocazia voturilor ‘haideti romani sa nu mai dam din gura, sa mergem la vot si sa schimbam lucrurile’ . Spuneti-mi ca se poate si altfel, pentru ca sunt extrem de dezamagita.
***DISCLAIMER***
Orice asemanare cu persoane sau firme reale este pur intamplatoare.
***END OF DISCLAIMER***
Ce am invatat eu de cand lucrez? Am aflat partial raspunsul la aceste intrebari, iar din marturiile altora, cunoscuti sau cunoscuti de-ai prietenilor, am aflat ca aceste lucruri se intampla si la alte case. Raspunsul este bineinteles NU. Pai de ce, dom`le? Haideti ca va zic eu de ce.
Sa pornim putin si sa discutam intai despre omul care porneste afacerea, denumit generic ‘angajatorul’. In teorie, stim cum ar trebui sa fie si sa gandeasca acesta, pentru ca afacerea lui sa aiba un succes: in primul rand, trebuie sa aiba pregatita o strategie pe termen lung, sa fie dispus sa investeasca mai mult la inceput, pentru ca mai apoi sa culeaga roadele, sa stie sa isi selecteze oamenii si foarte important, sa stie cum sa discute si sa se poarte cu ei. Cum sunt de fapt angajatorii, mai ales cei care conduc celebrele ‘firme de apartament’? Opusul a tot ce am spus eu mai sus. Principala buba a acestei afaceri este atitudinea daunatoare a omului ce conduce. Mai exact, strategia pe termen lung nu exista. Exista doar o idee, definita in linii mari, care ar putea intr-o zi sa devina o idee mai buna si asa mai departe. Vedem noi pe parcurs. Avand o idee slaba de la care pornim, fara a face ceva cercetari si fara a stii mai exact ce se intampla pe piata sau care sunt sansele de reusita, e clar ca mergem la noroc si e clar ca sansele noastre de reusita sunt foarte mici. Dar nu conteaza. Pornim asa, cu aceasta idee in minte. Dat fiind faptul ca zgarcenia este caracteristica principala a acestui tip de angajator, el nu va investi mult in aceasta idee si bineinteles, nu va fi mult prea interesat de calitatea oamenilor pe care ii va angaja, pentru a lucra la proiectul sau. Principiul se numeste: ‘Bag cat mai putini bani si ma fac putred de bogat.’ Pornim de la un sediu care lasa de dorit, spatiu de munca din care multi ar prefera sa scape, calculatoare sau alte instrumente necesare execrabile. E clar ca pana la statutul de putred de bogat e cale lunga.
Cat despre oameni, prin echipa se pot strecura atat elemente valoroase, cat si elemente inutile, irelevante, dar periculoase care nu ar avea ce sa caute intr-un mediu civilizat. Pe acestia din urma eu i-am denumit ‘paduchi’, un termen ce li se potriveste de minune. Tot ce sunt in stare sa faca e sa intre in calea celor care au potential si care doresc intr-adevar sa munceasca, si nu reusesc din motive evidente.
Continuam astfel discutia si ajungem la echipa, adica oamenii care lucreaza pentru aceasta firma. Am stabilit deja care sunt cele doua categorii existente: paduchii si cei valorosi. Care e problema? Pai, simplu: cum ar putea avea succes acest proiect, daca acesti oameni nu se pot aduna si forma o echipa, la modul serios? Munca in echipa presupune comunicare, respect reciproc, interes fata de proiectul pentru care se lucreaza, responsabilitate. Sa discutam putin despre comunicare, termenul despre care se tot scriu pagini intregi, si in spatele caruia s-a dezvoltat o teorie extraordinara, dar care in practica, ne lipseste cu desavarsire. Cum poti avea o comunicare sanatoasa intre aceste doua categorii de oameni? Raspunsul este, dupa cum bine ati ghicit, nu poti. Pentru ca fiecare dintre aceste categorii are interesele sale, unele nobile, altele mai putin nobile. Oamenii valorosi se implica in ceea ce fac, le place munca pe care o presteaza, altfel nu ar fi ales acest post si doresc sa exceleze in domeniul lor si sa invete cat mai multe. Oamenii valorosi lucreaza, iar daca nu o fac, se simt frustrati, neapreciati (vom discuta putin mai incolo si despre acest termen) si cad usor in apatie. Paduchii, pe de alta parte, nu au nici o problema in a sta degeaba si a-si primi banii. Intrebarea: merit oare acesti bani sau nu? nu are nici un ecou in mintea lor. Ce, nu ajunge ca se prezinta la lucru si stau acolo 4/6/8 ore? E un efort extrem de mare. Aceasta categorie are de asemenea doua subcategorii: paduchii inofensivi, care stau si tac din gura si nu fac nimic, si paduchii periculosi, cei care nu fac nimic, dar au pretentii pentru munca pe care nu o presteaza, au impresia ca doar ei sunt cei care muncesc in firma si ii barfesc pe ceilalti angajati peste tot, inclusiv angajatorului, daca au ocazia. Aceasta categorie este extrem de periculoasa, din doua motive: cauzeaza nemultumiri si frustrari si astfel creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii firmei si de asemenea, determina plecarea oamenilor valorosi, care s-au saturat de asemenea ineptii, contribuind astfel la insuccesul firmei.
Sa discutam acum putin despre un al treilea lucru extrem de important si anume, tratamentul acordat angajatilor. Vom discuta la modul general si apoi vomintra putin mai adanc in problema. Mentionasem mai sus cateva cuvinte in legatura cu aprecierea pentru o munca bine facuta. Din pacate, acest concept tine de domeniul SF-ului. Ori nu exista deloc, ori apare in momentul in care un angajat mai vechi isi depune demisia si atunci i se spune, in treacat ca ar mai fi nevoie de el, sau i se face o oferta la fel de buna ca aceea pentru care omul pleaca. Nu mai mare, bineinteles. De cele mai multe ori, nici cand vine vorba de o demisie, aceasta atitudine nu este manifestata. Ce efecte are lipsa acestei aprecieri? Cei valorosi se frustreaza, simt ca muncesc degeaba, isi pierd incetul cu incetul interesul si refuza sa mai dea randament. Paduchii nu prea observa aceste lucruri, pentru ca natura lor lingusitoare le asigura doza de apreciere de care au nevoie, dar nu ei sunt cei ce conteaza. Asa ca, oamenii nostri valorosi nu mai doresc sa munceasca, isi baga picioarele si pleaca, lucru care am stabilit, e daunator si destul de periculos, asta bineinteles in cazul in care ne dorim ca firma noastra sa mearga bine.
Sa intram putin mai adanc in acest subiect si sa observam un alt fenomen, extrem de comun, dar care intra tot in aceasta sfera, a aprecierii. Mai exact, diferenta dintre paduchi si cei valorosi. In cadrul unei companii normale si sanatoase, aceasta diferenta ar trebui semnalata si rasplatita, sau din contra pedepsita pe masura. Cum se intampla de fapt lucrurile? In detrimentul celor care muncesc, bineinteles. Aceasta diferenta nu este nici macar sesizata, iar angajatul care munceste nu isi permite sa isi denunte colegul lenes, din motive evidente. Paduchele si omul valoros au aceeasi remuneratie, cu toate ca unul nu produce, iar altul produce cat pentru doi. Faptul ca acest lucru nu se observa, duce din nou la frustrare, nemultumire si se incheie cu inca o demisie.
Remuneratia este ultimul punct al discutiei, desi unii il considera cel mai important factor in alegerea unui job, eu consider ca intr-adevar e foarte important, dar mai sunt alte lucruri care conteaza cel putin la fel de mult. Care e problema cu banii in firmele acestea? Ca sunt putini, pe scurt. Sunt foarte putini. Sunt sub nivelul mediu si nu se vor mari, pentru ca dat fiind faptul ca firma merge cum merge (ne-am lamurit si de ce), nu exista posibilitatea de a da mai mult pentru angajati. Din nou, ajungem la nemultumiri si demisii. Paduchii dau din gura mult, dar nu pleaca. Rahatul caldut e mediul in care acestia cresc si se dezvolta si cu toate ca ei spun altceva, sunt multumiti de postul pe care il ocupa.
In loc de incheiere, spuneti-mi va rog ca nu am dreptate si ca tot ce am zis e o mare prostie. Vreau sa cred ca se poate face si altfel si ca poti fi apreciat daca faci o treaba buna. Si mai ales, vreau sa cred ca exista romani care nu manifesta un dispret ingrozitor fata de munca, ci sunt dornici sa faca intr-adevar ceva, mai mult decat sa dea din gura si sa urle, cu ocazia voturilor ‘haideti romani sa nu mai dam din gura, sa mergem la vot si sa schimbam lucrurile’ . Spuneti-mi ca se poate si altfel, pentru ca sunt extrem de dezamagita.
***DISCLAIMER***
Orice asemanare cu persoane sau firme reale este pur intamplatoare.
***END OF DISCLAIMER***
Un nou apartament, o nouă durere de cap
A trecut deja cam o lună de când m-am
mutat în noul apartament. Cred că până acum am evitat să vorbesc despre
toată situaţia asta pentru că am observat că e mai bine să negi
lucrurile urâte, că e posibil ca ele să dispară. În timp.
Garsoniera a fost o etapă urâtă. Cred că şi de acolo mi-au ieşit multe depresii şi mulţi nervi. Dar când am plecat, nu am fost deloc corectă. Bineînţeles, nu am recunoscut de faţă cu nimeni, nici măcar de faţă cu mine, dar am avut şi eu o parte considerabilă de vină. Nu mi-am cerut scuze niciodată, am făcut ce ştiu eu să fac mai bine, adică să mă lamentez şi să pozez în victimă, mi-am luat jucăriile şi am plecat.
Era doar o chestiune de timp până când se stricau lucrurile şi aici. Bineînţeles, vina nu îmi aparţine în întregime, dar o parte considerabilă din ea e a mea. Oricum, până la urmă ce e important de menţionat e faptul că am reuşit să ne depăşim divergenţele şi lucruri au luat o turnură favorabilă, de ambele părţi. Acum parcurgem drumul anevoios al legării prieteniei, drum pe care bănuiam că nu va mai trebui să calc, deoarce îl parcursesem până acum de suficiente ori, în părerea mea. Mai departe, que sera, sera.
Totuşi, cea mai importantă chestie din toată harababura a fost faptul că am descoperit căte ceva despre mine şi am învăţat lucruri noi. Fiind obligată să convieţuiesc cu persoane relativ străine mie, am fost nevoită să ies din lumea mea, în care tot ce zboară se mănâncă şi toţi comunicăm telepatic, cuvintele nemaifiind necesare. Am fost pusă faţă în faţă cu nevoia de a vorbi, de a face compromisuri, de a mă transforma într-o persoană cu care se poate vorbi, care vorbeşte şi care ascultă. De asemenea, am fost pusă faţă în faţă cu anumite responsabilităţi, care până acum mi-erau străine, cum ar fi plata facturilor. Mai e nevoie să spun că nu m-am descurcat? Conceptul de comunicare era ceva de care auzisem doar la psihologie, prin manual. Ştiam teoria, dar practica îmi lipsea complet. Bine, recunosc, într-o lună nu am avut timp să mă schimb complet, încât să afirm că acum sunt o persoană diferită, dar fac progrese rău de tot. Şi e mai uşor decât mă aşteptam. Trebuie doar să fiu ceva mai atentă. Facturile sunt o pacoste, dar deh, asta nu e nimic nou pentru nimeni.
All in all, lucrurile încep să se îndrepte. Viaţa a devenit suportabilă, examenele au început să curgă, dar măcar acum pot spune cu adevărat că mă întorc cu plăcere acasă, pentru că am linişte. Până la urmă, doar atât căutam. Nimic mai mult.
Garsoniera a fost o etapă urâtă. Cred că şi de acolo mi-au ieşit multe depresii şi mulţi nervi. Dar când am plecat, nu am fost deloc corectă. Bineînţeles, nu am recunoscut de faţă cu nimeni, nici măcar de faţă cu mine, dar am avut şi eu o parte considerabilă de vină. Nu mi-am cerut scuze niciodată, am făcut ce ştiu eu să fac mai bine, adică să mă lamentez şi să pozez în victimă, mi-am luat jucăriile şi am plecat.
Era doar o chestiune de timp până când se stricau lucrurile şi aici. Bineînţeles, vina nu îmi aparţine în întregime, dar o parte considerabilă din ea e a mea. Oricum, până la urmă ce e important de menţionat e faptul că am reuşit să ne depăşim divergenţele şi lucruri au luat o turnură favorabilă, de ambele părţi. Acum parcurgem drumul anevoios al legării prieteniei, drum pe care bănuiam că nu va mai trebui să calc, deoarce îl parcursesem până acum de suficiente ori, în părerea mea. Mai departe, que sera, sera.
Totuşi, cea mai importantă chestie din toată harababura a fost faptul că am descoperit căte ceva despre mine şi am învăţat lucruri noi. Fiind obligată să convieţuiesc cu persoane relativ străine mie, am fost nevoită să ies din lumea mea, în care tot ce zboară se mănâncă şi toţi comunicăm telepatic, cuvintele nemaifiind necesare. Am fost pusă faţă în faţă cu nevoia de a vorbi, de a face compromisuri, de a mă transforma într-o persoană cu care se poate vorbi, care vorbeşte şi care ascultă. De asemenea, am fost pusă faţă în faţă cu anumite responsabilităţi, care până acum mi-erau străine, cum ar fi plata facturilor. Mai e nevoie să spun că nu m-am descurcat? Conceptul de comunicare era ceva de care auzisem doar la psihologie, prin manual. Ştiam teoria, dar practica îmi lipsea complet. Bine, recunosc, într-o lună nu am avut timp să mă schimb complet, încât să afirm că acum sunt o persoană diferită, dar fac progrese rău de tot. Şi e mai uşor decât mă aşteptam. Trebuie doar să fiu ceva mai atentă. Facturile sunt o pacoste, dar deh, asta nu e nimic nou pentru nimeni.
All in all, lucrurile încep să se îndrepte. Viaţa a devenit suportabilă, examenele au început să curgă, dar măcar acum pot spune cu adevărat că mă întorc cu plăcere acasă, pentru că am linişte. Până la urmă, doar atât căutam. Nimic mai mult.
Criza imobilia si Creditul Prima Casa
Dupa criza imobiliara suferita la sfarsitul anului 2008 toata lumea a inceput sa incerce, unii chiar au reusit sa isi achizitioneze un teren,o casa fara a fi necesar sa plateacsa toata viata un credit ipotecar, asta datorandu-se in primul rand injumatatirii pretului la terenuri, case si aparamente.
Incepand cu anul 2009 creditarea a lansat o “moda” cu creditul Prima Casa program prin care Statul a incercat sa ofere tinerilor, si nu numai, posibilitatea de-a forma o familie in propriul lor camin cu un avans in prima faza de 0%, ulterior modificand-ul in 5% din valoare imobilului.
Acest procent chiar daca a fost marit este oricum acceptabil fata de un procentul de 25% care il ofera bancile pentru creditele de achizitie case, asta variind in functie de moneda dorita pentru creditare Euro vs. Ron.
Chiar daca marea majoritate a creditelor au fost acordate pentru achizitionare de apartamente acestea fiind cele mai cautate sunt si foarte multe credite acordate pentru achiztiata de teren plus constructia de casa, deoarece preturile pentru cumpararea unui imobil cu 2 sau 3 camere a ajuns sa coste cat constructia unei case.
Potrivit unui sondaj facut persoanelor care a contractat un credit ipotecar in ultimele 12 luni pentru achizitonare teren plus constructie de casa, acestea au declarat ca au optat pentru acest tip de achiztie deoarece ei spera ca il urmatorii 4 ani piata imobiliara sa creasca ajungand sa isi valorifice pana la de doua ori pretul oferit la inceput.
Din toate acestea se poate obseva ca indiferent daca este criza sau nu, oamenii se gandesc la afaceri iar in momentul de fata persoanele care cred ca se pot imbogati cumparand terenuri, apartamente sau case la un pret de scazand pentru ca ulterior in cativa ani, dupa o redresare pietei imobiliare sa le vanda iar intre timp sa isi plateasca ratele din inchirierea acestora.
Acasă
Stăteam azi şi mă gândeam din nou la aceeaşi chestie la care mă
gândesc de fiecare dată când sunt deprimată. Cuvântul “acasă” mă scoate
din minţi, pentru că habar nu am ce înseamnă. Nu cred că aş putea fi mai
pierdută sau dezrădăcinată decât sunt acum. Chiar mi-a venit în minte o
chestie: nimeni nu a făcut parte niciodată din viaţa mea. Toţi acei
oameni, care la un moment dat mă înconjurau, nu
ei au fost cei care au venit şi s-au dus, eu am fost cea în trecere.
Cea care căuta tot timpul altceva sau pe altcineva. Nimeni nu a făcut
parte din viaţa mea, pentru că nu am lăsat pe nimeni să facă. Însă eu am
fost o parte din viaţa multora. Mă întreb dacă s-a simţit cineva trist
datorită plecării mele, sau dacă cuiva îi e dor de mine, din când în
când. Mă întreb dacă am însemnat ceva pentru cineva, în viaţa asta.
Poate că am depăşit vârsta la care să îmi permit asemenea crize
sentimentale, dar din când în când, nu pot să nu mă întreb. Apoi,
urmează întrebările: dar ţie ţi-a păsat vreodată de cineva? Îţi e dor de
cineva? Din viaţa cui faci parte acum? Mi-a păsat, mi-e dor, uneori de
vremuri trecute, alteori de persoane ce au fost şi nu vor mai veni
niciodată, mi-e dor şi de ce nu a fost, chiar dacă nu are nici un sens
ce spun.
Vreau ca cineva să facă parte din viaţa mea şi nu vreau să mai fiu o
simplă insuliţă ce pluteşte fără noimă în ocean. Vreau să aparţin de
ceva sau de cineva. Dar…nu doar să spun că aparţin, ci să aparţin pe
bune. Măcar o dată.
Şi vreau să ştiu şi eu ce e cu cuvântul ăsta amărât de care toţi vorbesc cu atâta entuziasm. Măcar o dată
From Braşov, with love
Bună dimineaţa, fraţilor. Vă vorbeşte Eu din noua ei ascunzătoare, de data aceasta, în munţi, la propriu.
Am ajuns acum 2 zile, nu am prea multe impresii de comunicat. Nush
cât v-aţi plimbat voi dintr-o parte în alta, ca să vedeţi cam cât de
naşpa e de fapt, în unele privinţe, aşa că nu am să vă stric surpriza.
Ăia de la mobexpert au mobilă faină, dar cam scumpă. Domo au frigidere faine şi la Carrefour au di tăti pentru tăţi.
Oricum, mare mea realizare e faptul că după 7 ani de activitate, nu
am mai fumat de 2 zile, deloc. Ştiu, nu vi se pare mult 2, dar vă spun
eu că e mult după atâta vreme.
Nah, sunt cam confuză şi nu prea pricep ce se întâmplă în jurul meu
momentan, aşa că nu sunt prea comunicativă. Mă voi mai întoarce. Doar cu
veşti momentan.
Iar acum, momentul muzical al serii:
Subscribe to:
Posts (Atom)